Mi-e dor să mă minți…

Mai știi ce frumos mă mințeai? Sigur, și eu o făceam. Și acum nu te mint! Nu ca o consecință a minciunilor tale, ci pentru că încercam să fiu mai convingător decât tine. Era un soi de întrecere tacită: cine minte mai bine, câștigă. Oare ce? Ah, mi-e dor de jurămintele nostre șoptite înainte și după! Niciunul dintre noi nu le credeam, nici când le rosteam, nici când la auzeam de la celălalt, dar ne serveau drept preludiu și postludiu. Mai știi? Îmi spuneai că în fiecare zi mă iubești mai mult decât ieri… Că întotdeauna m-ai iubit și că mă vei iubi o eternitate și o zi. Mi-e dor să mă minți, o faci atât de frumos…

La început, cred că nu mă mințeai. Nu mi-ai spus că mă iubești decât după ce ți-am amintit că n-ai făcut asta niciodată. Poate era un reproș, poate o simplă constatare. Sau ambele. Credeai că pot simți, fără să mi-o spui. Dar aveam nevoie să aud acel „te iubesc”. Și l-am auzit fiindcă aproape că ți l-am cerșit. Deja începuseși să mă minți, așa-i? La început, ocoleai adevărul, mințeai prin omisiune. Apoi te-ai rodat, ai învățat să eludezi adevărurile deranjante, după care te-ai obișnuit să mă minți „de-a adevărat”. Hm, ce paradox!

Dar nici eu nu mă lăsam mai prejos, te asigur. Îmi spuneai râzând versurile lui Tagore: „Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,/ Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!” Voiai să zici că nu crezi o iotă. Adevărat! Aveam nevoie de asigurări și, în schimbul lor, îți serveam altele, neadevărate și ele. Hai că eram tari în minciuni! Recunoaște! Eu îți spuneam că îți iubesc nu numai corpul, că m-au atras la tine inteligența, drăgălășenia, blândețea ta, faptul că-ți plăceau copiii, muzica și literatura. Mda, toate astea după prima noastră noapte împreună…

Tu îmi spuneai vorbele lui Luciano de Crescenzo: „Noi, oamenii, suntem îngeri cu o singură aripă… Nu putem zbura decât îmbrățișați”. Și că aripile noastre știu să bată aerul la unison și astfel ne înălțăm. Îmbrățișați, cum altfel? Fiindcă dragostea ne înalță. Mai apoi, nici să ne mințim nu mai puteam. Ne iubeam pe fugă, după ce-ți promiteam că rămân toată noaptea la tine. Dar, uneori, plecam și fără să fac un duș măcar, pretextând că voi avea o zi grea la serviciu. Poate că și tu erai ușurată că plec. După care nu ți-am mai promis nimic și nici tu nu mi-ai mai cerut nimic.

De asta am rărit vizitele. Însă astăzi vom petrece împreună toată seara și toată noaptea. Stai, lasă entuziasmul de fațadă! Există și o condiție: promite-mi că, dacă voi adormi înaintea ta, vei rămâne cu capul pe pieptul meu și-ți vei potrivi respirația cu a mea, cum făceam eu odată. Da, chiar am făcut-o. Hai, minte-mă încă o dată! Doar ne iubeam propriile minciuni atât de mult! Știi cu câtă fervoare ne mințeam, cu un soi de voluptate și parcă ajungeam să credem în propriile noastre minciuni…

Spune-mi că vei crede din nou că dragostea poate fi eternă, în ciuda celor spuse de acel preot bătrân: „Nu, dragii mei, regret, asta nu există”. Zi-mi că sub cenușa cea mai rece încă există un tăciune care arde fără flacără și, din el, poate izucni oricând vâlvătaia. Mi-e dor să mă minți, o faci atât de frumos…

Și, poate… doar poate, va fi un dram de adevăr în jurămintele noastre.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read more:
Ghinionul de a câştiga la Loto

În toate cazurile pe care vi le prezint mai jos, este vorba despre oameni care au avut ghinionul de a...

Cadoul perfect îmbină utilul cu plăcutul

Prietena mea este pasionată de automobile. De altfel, şi-a luat carnetul de conducere din prima încercare, fără să deţină o...

Vorbe de spirit despre dorinţă

Din când în când vă voi prezenta lumea şi diversele ei aspecte în viziunea oamenilor de spirit, care au formulat...

Close