Știu, e tardiv, dar vă mulțumesc!

Dragii mei părinți, nu v-am mulțumit niciodată pentru faptul că m-ați adus pe lume, m-ați educat și m-ați format ca om. Nu sunt vorbe mari, chiar asta ați făcut! Știu, e tardiv, dar vă mulțumesc! Vă rog să mă iertați că-mi exprim recunoștința doar postum, când nu mai putem fi față în față, ca să vă îmbrățișez. Dar multă vreme mi se părea normal să vă sacrificați pentru mine, din moment ce ați hotărât să mă aveți.

Abia mai apoi am aflat că nu toți oamenii își fac datoria de părinți. Sigur, pare absurd să vă mulțumesc pentru faptul că n-ați fost niște degenerați, care vor să scape de propriile progenituri. Știați că veți avea o viață plină de privațiuni, dar n-ați ezitat. Tu, mamă, aveai doar 19 ani când m-ai adus pe lume, iar tu, tată, 24, într-o lume nesigură, când lipsurile erau tot mai apăsătoare.

Primele amintiri despre voi le am de la câteva luni de viață, nu de la vârsta de 3 ani, ca majoritatea oamenilor. Eram sugar și mi-era foame. Am făcut ce face orice bebeluș când vrea să mănânce: am plâns și m-am potolit doar când am primit de mâncare. E cea mai veche amintire pe care o am: sugeam de la sânul mamei. Și cel mai vechi miros de care știu e al tău, mamă, când mă alăptai.

Și îmi mai amintesc de o întâmplare tot de când eram sugar. V-ați dus la niște prieteni și a trebuit să mă luați cu voi. Nu știu dacă-i normal ca la acea vârstă să înțeleg ce vorbeați, dar am priceput că mă puneați în pătuțul fetiței gazdelor, cam de aceeași vârstă cu mine. Voiam să mă întorc, să văd despre cine e vorba, dar eram bine înfășat și am renunțat.

Tu, tată, m-ai așezat cu grijă într-un pat străin, lângă un alt pui de om, înfășat ca și mine. Era întuneric în cameră, dar fiind deschisă ușa, pătrundea lumina din încăperea alăturată. E prima amintire pe care o am despre tine. Figura ta contre-jour nu se distingea, dar mi se părea imensă.

Ați decis să lucrați în schimburi diferite, pentru a fi supravegeat aproape în permanență. La maturitate, mi-am dat seama că acesta era un inconvenient major într-o căsnicie. După ce m-am căsătorit, am căutat să fiu cât mai mult timp cu soția mea. De aceea am și lucrat câțiva ani împreună la aceeași firmă. A fost una dintre cele mai importante învățături pe care le-am primit de la voi, pentru care, deși e tardiv, vă mulțumesc.

Tu, mamă, mi-ai povestit că, pentru a nu întârzia la serviciu, ajungeai prima la creșă, cu mine în brațe. Și mai aveai și un săculeț alb, pe care brodaseși numele meu de alint, așa că îngrijitoarele te apelau “doamna Cristinel”!

Mamă și tată, îmi amintesc că, văzându-vă foarte puțin, legătura dintre voi a devenit fragilă și v-ați hotărât să vă separați. Într-o zi, când stăteam pe pat, ați intrat și v-ați oprit în fața mea. Erați gravi și încercați să aflați cu cine aș dori să rămân, după ce veți divorța. Trebuia să aleg între voi! Am procedat ca orice copil normal: am spus că rămân cu amândoi, că nu pot renunța la unul dintre părinți.

De atunci n-ați mai adus vorba despre asta și relațiile voastre s-au normalizat. Știu, e tardiv, dar vreau să vă mulțumesc pentru că, de dragul meu, ați rămas împreună. Abia mai târziu am realizat cât de important eram pentru fiecare dintre voi. Și acum îmi place să cred că mă supravegheați și încercați să mă ajutați.

Vă mulțumesc pentru faptul că întotdeauna m-ați sprijinit când luam decizii importante. Tu, mamă, nu mi-ai spus niciodată că am făcut ceva greșit. Mai știi când am venit la tine plângând, după ce mă jucasem prin curte? Mă lovisem de un copac. Ți-am spus că m-a lovit pomul! Ai ieșit în curte cu mine de mână și ai lovit cu palma pomul “vinovat”, spunându-i să nu-mi mai facă vreun rău. Pentru un copil de nici 3 ani, gestul tău a contat.

Când eram matur și căsătorit, am trecut pe la voi. Vă telefonasem în ajun, ca să vă întreb dacă aveți cartofi. Nu se găseau nicăieri, ca niciun alt aliment, de altfel, dar cum locuiați lângă o piață mare, tu, tată, treceai prin ea de două ori pe zi. Mi-ați pus peste un kg de cartofi într-o plasă și, pe drumul spre casă, vreo 4-5 persoane m-au întrebat unde găsisem cartofi. Tuturor le-am răspuns: “În cămara părinților”!

Îmi amintesc că mai apoi, după (hai să-i zicem) Revoluție, am trecut pe la voi. Eram surescitat de niște lucruri aflate prin natura serviciului meu de ziarist. N-am reținut despre ce era vorba, dar v-am povestit ce mă frapase. Iar tu, tată, mă priveai cu atenție și, pentru prima oară în viață, am deslușit mândrie în ochii tăi. Îți mulțumesc pentru privirea aceea!

Știu, e tardiv, dar vă mai mulțumesc amândurora că ați existat!

Și voi, prieteni, le puteti trimite o scrisoare părinților voștri, folosind haștagul #multumescparintilor. Puteți realiza acest lucru și printr-un mesaj către pagina Mulțumesc Părinților, pentru a vă înscrie astfel în concurs și a putea câștiga prin tragere la sorți 3 premii în valoare de 500 de lei fiecare. Găsiți detalii aici. Succes!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read more:
Am devenit ambasador!

N-o să vă povestesc cu ce emoţie am primit vestea că am fost numit oficial unul dintre ambasadorii competiţiei Dream...

Complexul de superioritate

Poate că n-aş fi scris deloc despre Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, dacă nu s-ar fi disputat deja două...

Vorbe de spirit despre politică

Din când în când vă voi prezenta lumea şi diversele ei aspecte în viziunea oamenilor de spirit, care au formulat...

Close