Topul prenumelor purtate de genii

Multe persoane cred că numele de botez al copiilor le influențează acestora viața încă de când îl poartă și că va releva anumite talente deocamdată nedeslușite. Astfel, mai nou, statisticienii au alcătuit topul celor mai frecvente 15 prenume purtate de genii. Pentru România, printre prenumele care par a fi predestinate geniilor sunt Ion, George, Paul și Maria. Cei care sunt ori vor deveni curând părinți au de unde alege un nume potrivit pentru odrasla lor, cu speranța că aceasta va deveni un geniu.

MooseRoots, un site de cercetare genealogică, a cules 14.750 dintre prenumele purtate de savanţi, cercetători, cadre universitare de renume, matematicieni, filosofi, scriitori, inventatori, compozitori, artişti şi laureaţi ai Premiului Nobel de pretutindeni, identificând cele mai multe 15 prenume pe care le-au avut aceste genii.

Desigur, majoritatea părinţilor doresc pentru copiii lor fericire şi succes în viață, iar prenumele alese pentru aceștia ar putea contribui la viitorul lor luminos. Astfel, părinții își pot pregăti copilul pentru o viață remarcabilă, dându-le prenume care au fost purtate de persoane ilustre.

Totuși, destui spun că numele purtate nu le influențează deloc viața și că o persoană cu un coeficient de inteligență sub medie poate purta același prenume cu un geniu, coincidența având un rol major. Dacă multor oameni le plac prenumele de Ion și Maria, desigur, le vor purta și copiii lor. Astfel, cum există mulți români numiți Ion, respectiv Maria, sunt mai multe șanse ca printre aceștia să se nimerească mai multe genii decât printre persoanele cu prenume mai puțin uzitate.

Și apoi, la fel de bine se poate presupune că există mai mulți retardați numiți Ion sau Maria, deși nu s-au făcut studii care să adeverească această presupunere. La fel, faptul că mulți asasini în serie americani purtau două prenume nu înseamnă că acest lucru i-a făcut criminali, iar părinții ar trebui să nu le pună mai multe prenume copiilor lor.

Oricare ar fi adevărul, se știa deja că primii copii născuţi în familie sunt mai inteligenți și mai descurcăreți decât fraţii lor, iar acest nou studiu realizat cu ajutorul a peste 377.000 de elevi de liceu a concluzionat din nou faptul că primii nou-născuți din familie au un IQ superior și trăsături de personalitate mai accentuate decât frații acestora.

Oamenii de știință afirmă însă că diferenţele dintre primii născuţi şi cei veniți pe lume mai târziu sunt atât de mici, încât se pare că sunt practic irelevante în viaţa de zi cu zi.

Iată topul cele 15 prenume cel mai des purtate de genii:

15. Elizabeth (Elisabeta în România)
14. Mary (Maria)
13. Joseph (Iosif)
12. Peter (Petru și Petre)
11. Thomas
10. Paul
9. George
8. Johann (Ioan)
7. Richard
6. James
5. David
4. Charles
3. William
2. Robert
1. John (Ion)
geniu

Sursa: aici

Nodul cravatei şi câinii vagabonzi

Stressed business man hanging himself with his necktieAh, ce preocupări serioase au cercetătorii din lumea largă! Savanţii suedezi au rezolvat o spinoasă problemă cu care se confrunta întreaga suflare omenească, stabilind că există peste 170.000 de moduri de a face nodul cravatei. După multă trudă, oamenii de ştiinţă au triumfat. Nici noi nu stăm cu mâinile în sân. În cele ce urmează, veţi vedea legătura dintre nodul cravatei şi câinii vagabonzi.

Prin anul 2000, o echipă de cercetători de la Universitatea Cambridge n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să numere diferitele moduri în care i se poate face nod unei cravate. Şi au ajuns la peste 170.000. Peste trei ani, a apărut filmul de succes The Matrix Reloaded, în care personajul negativ, The Merovingian, îşi lega altfel nodul la cravată. Rea idee au avut regizorii şi scenariştii. Mulţi internauţi au vrut să-şi facă nodul merovingian şi au postat pe Youtube o mulţime de clipuri cu încercările lor.

Un matematician suedez a dat de aceste clipuri, a studiat problema împreună cu alţi trei confraţi şi au ajuns la concluzia că acel fel de a face nod la cravată le scăpase cercetătorilor de la Cambridge. Într-o clipă de inspiraţie, au inventat un sistem care operează cu formule matematice, pentru a demonstra cum se pot face diverse noduri la cravată.

Astfel, savanţii suedezi au inventat alte vreo 1000 de moduri noi de a-şi lega cravata. Fiind matematicieni iscusiţi, au reuşit să le numere pe toate şi au decretat că există fix 177.147 de feluri diferite în care i se poate face nod unei cravate. Nu se ştie câţi savanţi au decedat prin asfixiere în cursul acestor periculoase experimente şi nici câte fonduri au avut alocate pentru ele. Oricum, de remarcat cu ce se ocupă nişte savanţi serioşi pe alte coclauri.

Pe meleaguri dâmboviţene, primarul general al Bucureştiului, pe care întotdeauna îl văd purtând cravată la gât, că doar de-aia e doctor, încă n-a reuşit să afle numărul câinilor vagabonzi, indicând o cifră aproximativă: peste 65.000. Câţi au fost prinşi, sterilizaţi, daţi spre adopţie şi eutanasiaţi, desigur, e un mister de neelucidat, dar dacă s-ar face un recensământ serios al câinilor comunitari, am afla că aceştia s-au înmulţit, de când am primit asigurări că vom scăpa de ei.

Am reuşit să aflu că există 9 angajaţi ai Primăriei care fac jogging după câini prin Bucureşti. Câţiva dintre ei n-au prins niciodată nici măcar un pui de găină damblagiu. Dar ne punem mari speranţe într-un hingher care a fost lăcătuş. Acesta precis a prins ceva, măcar propriul deget în menghină. Cât despre domnul primar general, constat cu bucurie că a scăpat cu viaţă sutelor de dăţi în care şi-a pus gâtul în primejdie, legându-şi cravata. Nu ştiu de ce, dar unii afirmă că se strânge laţul…

O să spuneţi că acum caut nod în papură. Poate, dar aş vrea să-mi spună cineva câte modalităţi de a-i căuta cuiva nod în papură există. Câţiva matematicieni, sau barem un savant, doi, or fi prin blogosferă. Vă rog să studiaţi problema şi să veniţi cu un răspuns pertinent, ca să nu mai bâjbâim. Sper să nu vă dea cu virgulă.

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.dog-catcher-pic-mens-712415075-225667

Ce eşti aşa ţâfnoasă dimineaţa?!

Couple lying on a bed, sleepingAm citit recent undeva că este normal ca femeia din viaţa mea să se trezească cu faţa la cearceaf şi că nu-i cazul să mă supăr. Nişte cercetători americani au constatat că femeile au nevoie de mai mult somn decât bărbaţii şi, adesea, ele nu dorm îndeajuns. Astfel încât, dimineaţa sunt neprietenoase şi chiar agresive, fiindcă nu s-au odihnit bine. În acest caz, femeile au un nivel al markerilor de inflamaţie mai ridicat şi pe ele chiar le dor toate. Aşa că degeaba o întrebam pe prietena mea: „Ce-ai, dragă, de eşti aşa ţâfnoasă dimineaţa?!”.

Aveam o prietenă, Angi, care frecvent se trezea indispusă dimineaţa, cu dureri de cap. Pentru ea era o mare problemă să se trezească dimineaţa. Încă nu aveam telefoane mobile şi ar fi trebuit să ne trezească un ceas deşteptător. Desigur, ne sculam după ora fixată şi eram în mare întârziere, nu atât eu, care aveam program de birou, cât prietena mea. Mă uitam la nemernicul de ceas şi mă întrebam de ce nu şi-a făcut datoria. Îl încercam şi vedeam că funcţionează: suna! Eram înciudat.

Ca să nu mai întârzie ea, ne-am abonat şi serviciul telefonic ne suna dimineaţa la oră fixă. Într-o dimineaţă, Angi a ridicat receptorul şi a vorbit cu operatoarea ţinând ochii închişi. Eu o priveam şi nu-mi venea să cred. Ca de fiecare dată când o trezea ţârâitul, ea avea glasul moale, aburit de somn, şi lungea ultima vocală: „Daaa?” şi apoi: „Daa!” după care s-a culcat la loc.

Mi-era milă s-o trezesc şi m-am gândit s-o mai las un minut, două. Desigur, am adormit cu acest nobil gând. După 5 minute, a sunat iar telefonul. Prietena mea a făcut ochi, s-a uitat la ceas şi a ridicat receptorul. Aceeaşi operatoare a luat-o la rost: „Haideţi, doamnă, că întârziaţi la seviciu!” A fost singura dată când am avut un gând de recunoştinţă pentru fetele de la Palatul Telefoanelor. Nu erau obligate să facă acest lucru…

Dar ni s-a terminat abonamentul ca să fim sunaţi şi ne-am bazat din nou pe măgarul de ceas deşteptător. Ca de obicei, n-a sunat dimineaţa, iar a întârziat Angi, iar mi-a spus să arunc ceasul pe fereastră, iar l-am verificat şi… aţi ghicit, iar funcţiona! „Mă, tembelule, ce-ai, mă, de nu suni dimineaţa?!” Chiar m-am supărat că prietena mă suspecta că eu opresc ceasul prea repede şi de-asta nu se scoală ea.

În dimineaţa următoare, Angi s-a trezit înainte de ora la care trebuia să sune ceasul. Şi tembelul chiar a sunat! Eu eram cu mâna în aer, bâjbâind după el, să-i închid gura. Atunci m-am trezit. Angi m-a apucat de mână şi mi-a spus cu un ton victorios: „Te-am prins! Ia mâna de pe ceas!” Ei bine, da, eu eram ticălosul care nu-mi lăsam prietena să se trezească! Ceasul, dragul de el, n-avea nicio vină, îşi făcea conştiincios datoria, dar eu nu-l lăsam. Îl închideam şi-mi luam prietena în braţe. Şi iar ne sculam târziu… Şi nu ţineam minte nimic!

Cum vă spuneam de cercetătorii americani şi descoperirile lor, ne sfătuiesc pe noi, bărbaţii, să le determinăm pe femeile din viaţa noastră să doarmă mai mult, fiindcă altfel ele sunt predispuse la afecţiuni cardiace şi depresie. Mai mult, pot suferi un atac vascular cerebral. Cică bărbaţii n-ar fi afectaţi de durata somnului lor. Aiurea! Ultima oară când am controlat situaţia, eram bărbat şi jur că nu mă simt bine toată ziua, dacă nu dorm îndeajuns.

Acum problema e că aceiaşi vajnici oameni de ştiinţă au făcut ei ce au făcut şi au ajuns la concluzia că femeile trebuie să apeleze la un pui de somn strategic. Mai pe româneşte, să doarmă puţin după-amiază. Bine că ne-au spus ei, că femeile erau mai bătute în cap şi nu se culcau fără sfatul lor! Mă rog, chestia e că trebuie să doarmă ori 25 de minute, ori 90 de minute. Altă durată ar face ca femeia să se simtă mai prost, după ce se trezeşte.

femeie cu deşteptătorEu ştiu un singur lucru: atunci când trezesc pe cineva din somn, trebuie s-o fac cu blândeţe. Aşa încât îmi mângâi prietena, o sărut, folosesc un nume de alint şi-i arăt că particip la acţiunile neplăcute pe care trebuie să le facă ea, ca să-i fie mai uşor: „Hai să ne sculăm, frumuşico!”. Şi nu m-a criticat nimeni…

Bârfind, devenim simpatici!

barfa5Bârfind, putem deveni simpatici. Dacă bârfim, avem o temă de discuţie interesantă. Oamenii de ştiinţă ne şi sfătuiesc să nu ne oprim din bârfit. Dacă spunem vrute şi nevrute despre alţii, ne eliberăm de stres, creştem în propriii noştri ochi, socializăm rapid şi lesne. Imediat ne facem noi relaţii.

De obicei, cel care aduce noutăţi care devin bârfe este un timp în centrul atenţiei, iar importanţa lui în cadrul acelui grup creşte, fiindcă la el este informaţia. Asta face ca acest individ să capete mai multă siguranţă şi să-şi îmbunătăţească stima de sine, chiar dacă totul e artificial, fiindcă se compară cu persoana pe care tocmai a bârfit-o.

După cum vedem, putem bate câmpii cu sau fără graţie despre viaţa unui om, pe baza unor amănunte de multe ori false şi deturnăm astfel atenţia de la propriile noastre limite. Şi dacă tot l-am împroşcat pe altul cu noroi, prin comparaţie cu acesta, devenim mai curaţi şi mai uscaţi. Păi ne foloseşte să bârfim, bag sama, cam au dreptate oamenii de ştiinţă, ne dau sfaturi utile.

Hai să vedem definiţia de dicţionar, poate vom fi mai edificaţi. Conform DEX, a bârfi înseamnă: 1) a vorbi de rău; a calomnia; a cleveti; a blama; a huli; a ponosi; a detracta; a ponegri; a defăima. 2) a vorbi mult și fără rost; a pălăvrăgi; a trăncăni; a flecări.

       Oamenii bârfesc la fel, indiferent de gradul lor de cultură!

Ultimele studii au evidenţiat că, în ciuda faptului că se credea că femeile bârfesc mai cu spor decât bărbaţii, când e vorba despre serviciu şi lupta pentru promovare, nu există diferenţe între sexe. Şi încă ceva: studiile chiar nu contează când e vorba de bârfă. De exemplu, am fost în situaţia de a trebui să conduc mai multe grupuri de oameni.

Ei bine, într-un atelier existau mai mulţi muncitori care nu absolviseră decât 8 clase, iar într-o altă firmă era un grup de intelectuali (cel puţin în formare, unii fiind încă studenţi). Ei bine, şi un lăcătuş, şi un doctorand bârfesc în acelaşi fel, folosindu-se de aceleaşi tertipuri.

Mi s-a părut incredibil, dar acest lucru l-a constatat şi directorul unui spital cu care aveam nişte relaţii mai strânse: îngrijitoarele şi profesorii doctori docenţi erau pe picior de egalitate, când era vorba de bârfă. „Doctorii vin la mine cu aceleaşi rahaturi ca şi femeile de serviciu! Şi sunt savanţi, învaţă studenţii la medicină după cursurile lor! E inadmisibil!” mi s-a plâns el, cu toate că eu tocmai îl felicitasem pentru avansare. Am tras concluzia că n-ai nevoie de efort intelectual pentru a bârfi. Savanul se va coborî la nivelul cultural al unui analfabet.

Se pare că în jur de 80% din totalul timpului alocat discuţiei, bârfim. De ce? Când vedem o nedreptate, pulsul nostru creşte. Dacă ne plângem cuiva despre asta, ne eliberăm de stres şi pulsul începe să ne revină la normal. Aşa spun doctorii. Cu toate acestea, din totalul sporovăielii noastre zilnice, doar 5% reprezintă calomnie sănătoasă, revigorantă. Restul, sporovăială sterilă, conversaţie blândă.

                   Temele predilecte ale tabloidelor

Cu cât cleveteala e mai negativă, cu atât interesul ascultătorilor e mai mare. Paradoxal, nu–i nimeni atras de ştirile bune. Nu ştiu să reziste pe piaţă vreo publicaţie culturală, se mai ţin pe picioare numai tabloidele. Ştiţi ce teme tocesc “ziariştii de scandal”? Bani, sex, bârfe, putere politică, moarte. Acestea sunt temele interesante pentru cititori. Uitaţi-vă la prima pagină chiar şi când e vorba de ziare serioase. Tot astfel de teme există. Şi în presa scrisă străină, că nu-i mai brează.

Sigur, pe prima pagină mai putem găsi niscai ştiri utile (meteo, de exemplu) şi sportul cel mai iubit pe plan naţional, în cazul nostru, fotbalul. Jurnalistul nu scrie ce vrea el, ci ce cere cititorul. De asta vedeţi cuvinte de-o şchioapă ca senzaţional, şocant, exploziv şi alte asemenea, la care deja am ajuns să facem alergie. Fiindcă acestea ne atrag atenţia.

Oamenii de ştiinţă susţin că progesteronul, un hormon feminin vital numit şi luteină, care joacă un rol important în diminuarea anxietăţii şi stresului, este secretat de ovare în cantităţi mai mari, atunci când femeile socializează. Vorbind, oricum nivelul stresului scade, iar progesteronul accentuează acest efect.

Conform nu ştiu căror teste savante făcute de nişte cercetători britanici pe 5000 de persoane, s-a ajuns la concluzia că bărbaţii bârfesc mai mult de o oră în fiecare zi, cu precădere la serviciu, barfa 6pe când femeile, sub o oră. Ceea ce înseamnă că bărbaţilor le place mai mult scandalul. Cam o treime dintre bărbaţi au mărturisit că ar prefera o bârfă subţire cu băieţii, unei partide de sex. Atenţie, asta se întâmplă în Anglia, unde oamenii sunt mai reţinuţi prin tradiţie. Din afară, britanicii par a discuta lucruri serioase, păstrând un ton grav. Aiurea!

Ce spune ştiinţa despre Dumnezeu?

DumnezeuCu puţin timp în urmă, v-am întrebat dacă există sau nu Dumnezeu şi v-am expus părerea filozofilor. Acum aş vrea să vedem ce spune ştiinţa despre Dumnezeu. După secole de conflicte, dar şi de convieţuire, ştiinţa a invadat domeniul religiei. Deşi mulţi oameni de ştiinţă afirmă că sunt convinşi de existenţa divinităţii, ei spun că totuşi pot explica formarea vieţii şi că sunt în stare să descifreze misterul inteligenţei şi conştiinţei umane, numai cu ajutorul teoriilor, fără a se sprijini pe intervenţia supranaturalului.

Asta îmi aduce aminte că Friedrich Nietzsche, cel mai important filozof al secolului al XIX-lea, a scris: “Dumnezeu e mort” şi s-a semnat. După decesul lui Nietzsche, a apărut scris: “Nietzsche e mort”, semnat, Dumnezeu.

Oamenii de ştiinţă au calculat că momentul care a rămas inexplicabil din punct de vedere ştiinţific, în lungul proces al creaţiei Cosmosului, este cel iniţial, care a durat numai 10 la puterea minus 43 secunde, cea mai mică unitate de timp măsurabilă. Nimeni nu ştie şi nu poate explica ce s-a întâmplat în acea frântură de secundă. După acel moment iniţial, ştiinţa e capabilă să reconstruiască, măcar aproximativ, crearea Pământului, a florei şi a faunei.

Fizicianul Stephen Hawking a afirmat că există speranţa ca, peste nu multă vreme, umanitatea să fie în stare să definească “marea teorie unificată” prin care se poate cunoaşte modul de gândire al lui Dumnezeu. Cel mai recent, Hawking a declarat că Big Bangul n-ar fi avut nevoie de intervenţie divină, iar Universul există fără ajutorul lui Dumnezeu. Odată cu Big Bang, a apărut şi timpul. „Noi, oamenii, suntem produsul unor fluctuaţii cuantice care au avut loc la începutul Universului”.

Deşi teoria evoluţionistă a lui Darwin e depăşită, ea a dat o interpretare credibilă despre felul în care a evoluat viaţa, de la cele mai simple forme, la om. Totuşi, mulţi biologi spun că dezvoltarea vieţii inteligente ar fi avut loc oricum. În acest punct au fost favorizate concepţiile bisericii. “Viziunea vieţii care apare din evoluţie poate să se potrivească cu viziunea creştină asupra omului chemat să continue opera lui Dumnezeu şi să construiască istoria”, a declarat Fiorenzo Facchini, preot şi doctor docent în antropologie.

Pentru ştiinţă e mult mai dificil să găsească explicaţia misterului originii vieţii. Mulţi cercetători se îndoiesc că moleculele vii ar fi apărut doar din pură întâmplare. În compensaţie, a fost adoptată concepţia conform căreia ar exista un cadru general, care ar fi fost prielnic evoluţiei spontane a vieţii. Această teorie îi aparţine unui câştigător al Premiului Nobel, Ilya Prigogine, care a afirmat că în orice situaţie în care intervine un dezechilibru în sistemele fizice, în loc să apară dezordini majore, se creează forme de viaţă din ce în ce mai complexe.

Oricum, mulţi oameni de ştiinţă afirmă că e ilogic să crezi că structuri atât de complexe precum creierul şi ochiul s-au format mai întâi accidental, printr-o mutaţie, apoi prin selecţie naturală. Nu se poate, pur şi simplu. Noi, oamenii, suntem prea complecşi pentru a fi rezultatul evoluţiei.

Ştiinţa a găsit explicaţii pe baze materiale şi despre sentimente!

S-au făcut progrese în aflarea bazelor ştiinţifice care să explice de ce religia constituie latura spirituală a oamenilor. Dacă pentru Facchini “omul nu poate fi redus doar la un număr de celule”, majoritatea neurologilor cred că există unele mecanisme cerebrale care dau naştere conştiinţei. Se poate vedea în costrucţia creierului baza personalităţii şi a gândirii fiecăruia dintre noi. Oamenii de ştiinţă au găsit explicaţii pe baze materiale până şi despre sentimente nobile, ca dragostea maternă şi compasiunea.

Pentru a explica originea omului sau “funcţionarea” sufletului şi pentru a da indicaţii morale, ajunge să apelăm la ştiinţă, dar credinţa în Dumnezeu nu devine inutilă, religia oferind un anumit adevăr, modele de comportament şi criterii de alegere.

Ştiinţa poate explica totul, dar nu răspunde întrebării “De ce?”

Mulţi cercetători consideră că ştiinţa nu poate cuprinde toată complexitatea Universului. Atunci când ştiinţa va reuşi să explice tot ce se întâmplă înăuntrul şi în afara noastră, va rămâne, totuşi, o întrebare fără răspuns: “De ce?”. În acelaşi timp, există destui preoţi care privesc cu circumspecţie noile cuceriri şi ambiţiile din domeniul ştiinţei şi alţii care consideră necesare nişte punţi de legătură între ştiinţă şi religie.

Recentele succese ştiinţifice au făcut ca religia şi ştiinţa să pună raportul dintre ele pe un alt nivel, mai profund şi mai prolific. Aceste descoperiri ştiinţifice pot fi interpretate ca reprezentând elemente de suport, şi nu de conflict, cu gândirea religioasă. Fizicianul englez Paul Davis a declarat: “Faptul că legile Universului au permis evoluţia unor structuri atât de complexe, care au dat naştere conştiinţei, e pentru mine proba cea mai evidentă că există deasupra noastră, a tuturor, ceva mai măreţ decât puterea noastră de înţelegere”. Adică, Dumnezeu.

Şirul evenimentelor este absolut imprevizibil!

Odată cu această abordare, a avut câştig de cauză doctrina numită “deism”, mai răspândită în secolul al XVIII-lea, şi care Îl vedea pe Dumnezeu ca pe un fel de ceasornicar: El a construit Universul, l-a făcut să funcţioneze, după care l-a lăsat să se dezvolte. Adevărul este însă că Universul nu-i deloc previzibil, ca un ceas. Deişti renumiţi au fost Voltaire şi Benjamin Franklin, care credeau într-un Dumnezeu mai puţin activ. După ce a creat cadrul necesar dezvoltării vieţii, El s-a retras, lăsându-ne să ne facem de cap.

Cu cât cercetătorii pătrund mai adânc în microuniversurile care ne înconjoară, cu atât descoperă mai multe lucruri uimitoare şi de neînţeles. De exemplu, mecanica cuantică explică faptul că în lumea subatomică funcţionează legi total diferite de cele pe care le întâlnim cotidian. Astfel, se demonstrează că două fenomene aparent contradictorii pot fi la fel de adevărate şi că şirul evenimentelor e prin definiţie imprevizibil.

S-a constatat că ateismul pur (care neagă orice prezenţă de natură divină, precum Dumnezeu) lasă loc oamenilor de ştiinţă agnostici (care neagă parţial sau total posibilitatea cunoaşterii obiective a lumii, a esenţei fenomenelor). Mulţi cercetători au Crucefost nevoiţi să recunoască faptul că nu-i posibil ca, pe baza studierii naturii, să se ajungă la adevăruri certe. Agnosticii afirmă că nu pot demonstra că Dumnezeu există, dar nici că El nu există.

Pe baza noilor informaţii pe care vi le-am prezentat, vă mai întreb o dată dacă voi credeţi sau nu în existenţa divinităţii.

Se vindecă singuri, prin puterea gândului

Dr. House in farmacieAproximativ jumătate dintre doctorii americani şi germani îşi tratează regulat pacienţii cu medicamente placebo. Ba chiar 88% dintre medicii nemţi din Bavaria recurg la asemenea tratamente. Metoda constă în utilizarea unor medicamente, vitamine sau chiar bucăţele de zahăr ori ser fiziologic, dacă nu chiar apă chioară, care în realitate nu-i ajută pe pacienţi să-şi recapete sănătatea, bazându-se numai pe convingerea lor că se vor vindeca. Fiind convinşi că placebo are un rol hotărâtor în recăpătarea sănătăţii, practic bolnavii se vindecă singuri, prin puterea gândului.

Orice “tratament” nefolositor pentru bolnavi este un placebo. Medicii le dau pacienţilor un tratament fals ori ineficace, care, nu de puţine ori, chiar le ameliorează starea de sănătate, numai pentru că bolnavii se aşteaptă să se întâmple acest lucru.

O treime dintre pacienţi reacţionează pozitiv la tratamentele placebo, iar pentru unele boli, procentul creşte până la 90%. Definiţia efectului placebo îi include între pacienţii norocoşi pe bolnavii care îşi ameliorează starea de sănătate sau chiar se vindecă pentru faptul că au încredere că un medicament le va face bine, evidenţiind puterea sugestiei.

De altfel, forţa sugestiei era folosită adesea de vraci şi şamani în tratarea bolnavilor, aceştia vindecându-se fiindcă chiar credeau cu tărie în proprietăţile leacului primit. Acest fenomen a fost ulterior botezat drept „efect placebo”, medicii recunoscând capacitatea extraordinară de autovindecare a trupului.

În unele cazuri, pastilele de zahăr sau injecţiile cu ser fiziologic au avut efecte binefăcătoare nebănuite în tratarea durerilor, a hipertensiunii arteriale, depresiei, bolii Parkinson sau a ulcerului.

În folosirea tratamentului placebo cei mai mulţi dintre medici prescriu antinevralgice sau vitamine (41% şi respectiv 38%), câte 13% recomandă antibiotice şi sedative, 3% folosesc injecţii cu o substanţă salină, iar 2% le dau pacienţilor drajeuri de zahăr.

                      Pacienţi însănătoşiţi după operaţii false

Savanţii au descoperit unele metode prin care să crească eficienţa drajeului de zahăr ori unui alt placebo. Cercetătorii americani de la Massachusetts Institute of Technology au făcut un test cu şocuri electrice slabe pe 82 de voluntari. Jumătate dintre ei au citit un material informativ prin care care aflau că li se va administra un analgezic destul de scump, de 2,50 dolari/drajeul.

Celorlaţi li s-a spus că vor fi trataţi cu un medicament ieftin, de 10 cenţi bucata. În realitate, toţi subiecţii ambelor grupuri au primit un acelaşi placebo, vitamina C. Totuşi, rezultatele au fost diferite. În cazul aşa-zisului drajeu scump, 85% dintre subiecţi au afirmat că simt micşorarea durerii, pe când în celălalt grup 61% dintre pacienţi au declarat că se simt mai bine.

Nu numai preţul, ci şi alţi factori măresc eficacitatea tratamentului. De exemplu, două pilule inactive au un efect mai puternic decât una singură. Medicamentele placebo frumos colorate, de dimensiuni mari, ameliorează mai mult sănătatea pacienţilor, decât cele mici, albe.

De asemenea, în chirurgie efectul placebo se face simţit. O echipă de psihologi americani de la Universitatea din Denver a demonstrat că şi simpla impresie că au fost suferit o operaţie le poate ameliora starea de sănătate bolnavilor de Parkinson, fiind ştiut că în cazul lor creierul nu produce suficientă dopamină.

Cercetătorii au împărţit bolnavii în două grupe egale. Jumătate dintre pacienţi chiar au suferit o operaţie şi li s-au implantat neuroni pentru a produce dopamină. Restul au fost tăiaţi şi cusuţi la loc. Cercetătorii au ţinut sub observaţie toţi subiecţii timp de un an, iar când au comparat rezultatele celor două grupuri au constatat cu surprindere că erau aproape la fel!

În anul 2002 rezultatele unui studiu pe pacienţi ce sufereau de osteoartrită au şocat lumea medicală. Unii pacienţi au suferit false operaţii: au fost anesteziaţi şi li s-a făcut numai o incizie, fără a suferi operaţia în sine. Surprinzător s-a aflat că bolnavii care au avut parte de operaţia-placebo au beneficiat de o reducere mai mare a durerii provocate de artrită decât pacienţii cărora li s-a făcut operaţia. Pacienţii ambelor categorii şi-au îmbunătăţit funcţia articulară.

                       Ce se întâmplă în creierul pacienţilor?

Încrederea în doctor şi gândirea pozitivă schimbă în bine starea de spirit a pacienţilor şi reuşesc să determine organismul să sufere transformări reale, care să aibă un efect benefic. Când se observă efectul placebo, în zona din creier denumită nucleus accumbens, asociată cu bucuria şi cu recompensele, creşte spectaculos cantitatea de dopamină.

Oamenii de ştiinţă americani de la Universitatea din Michigan au demonstrat primii că gândul la un medicament e suficient pentru a determina organismul să elibereze endorfine, analgezicele sale naturale.

doctorite cu măsti haioaseO echipă de cercetători germani a descoperit că atunci când se ţine sub control durerea, efectul placebo provoacă o serie de reacţii în lanţ în zona cerebrală cel mai strâns conectată cu măduva spinării. Când se administrează un medicament-placebo, intră în acţiune o serie de mecanisme complexe, care influenţează reacţia la durere.

           Nu efectul placebo e miraculos, ci creierul omenesc

Pentru cei grav bolnavi, aşa cum a fost şi domnul Wright, un american bolnav de cancer limfatic, doctorii pot epuiza toate formele standard de tratament şi să nu aibă rezultat. Tumorile lui din gât, torace şi abdomen se exindeau, iar decesul părea a fi foarte aproape. În disperare de cauză, oncologii i-au spus domnului Wright că îl vor trata cu un nou medicament revoluţionar anticancer.

Ei bine, după câteva luni, pacientul s-a însănătoşit şi a fost externat. Dar, peste puţină vreme, domnul Wright a aflat că doctoriii îl minţiseră cu neruşinare, iar medicamentul cu care îl trataseră nu avea nicio substanţă care l-ar fi putut vindeca. Astfel că, în cateva zile, domnul Wright a decedat. Şi beneficiul adus de medicamentul-placebo, şi efectele secundare sunt exclusiv efectul gândirii umane. Efectul negativ poartă numele de nocebo. De asta s-a stins domnul Wright.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred în existenţa lui Iisus!

l_icoana-fecioara-maria-cu-pruncul-iisusÎn ultimii 200 de ani, istoricii şi filosofii au cercetat tradiţiile legate de existenţa lui Iisus, încercând să afle în ce măsură legendele legate de El sunt adevărate. Actualmente, majoritatea oamenilor de ştiinţă cred în existenţa lui Iisus Hristos.

În afara Evangheliilor, prima informaţie indirectă despre Iisus este dată de Flaviu Iosif, un istoric evreu care a trăit pe la sfârşitul secolului I. În scrierea sa, Flaviu Iosif amintea despre condamnarea la moarte a lui Iisus, care se făcea vinovat pentru încălcarea legilor romane ale vremii. Acest text vestit, numit “testinomium flavianum”, n-a putut fi contestat de niciun sceptic.

“Pe atunci, în timpul guvernării lui Pilat din Pont, a trăit Iisus, un bărbat atât de înţelept, încât nu se ştie dacã era om cu adevărat. El a realizat isprăvi uluitoare şi a fost maestrul unui popor care l-a acceptat de bunăvoie. A atras de partea Lui mulţi evrei şi greci, fiind Mesia. Când Pilat a auzit că Iisus Hristos era apreciat şi iubit mai mult decât el, l-a condamnat la moarte prin crucificare. Dar a treia zi, Iisus a înviat, lucru pe care profeţii îl anunţaseră deja, iar secta creştinilor, cum a fost numită după numele Lui, nu a dispărut nici pânã în zilele noastre.”

În istoriografia romană, în documentele din secolul al II-lea, se găseşte o ştire despre Iisus. Tacit a povestit că, atunci când Nero a incendiat Roma, a încercat, de fapt, să-i extermine pe creştini. “Creştinii credeau în Iisus, care a fost condamnat la moarte de către Pilat din Pont, care voia să fie singurul conducător acceptat, în timp ce poporul Îl iubea mai mult pe Iisus.”

Textele evreieşti datând din secolele II-V, îl menţionează pe Iisus Hristos ca fiind născut de Fecioară şi ca având mulţi discipoli. Textele menţionează multe vindecări uimitoare şi alte fapte miraculoase al căror protagonist a fost Iisus.

Bineînţeles, se prea poate ca unele amănunte din Evanghelii să fie înflorite de discipoli, iar acest fapt este aproape unanim acceptat de istorici. Cu toate acestea, documentele scrise rămase până în zilele noastre susţin existenţa istorică a lui Iisus Hristos.

La nivelul anului 2011, existau 2.264.492.000 de creştini în întreaga lume, ceea ce reprezintă 31% din numărul total al locuitorilor planetei. 1,2 miliarde persoane, adică mai mult de jumătate din numărul total de creștini, sunt catolici (dintre care 17 milioane de greco-catolici). Toate au la bază credinţa că Iisus Hristos s-a născut, a predicat, a murit şi a înviat.

Creștinismul e una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanţii și ortodocşii sub denumirea globală de “creştini”, religia acestora e actualmente cea mai importantă din punct de vedere numeric la nivel mondial.

Peste 63% dintre credincioși sunt adepţii unei religii avraamice, adică a unei religii monoteiste, care provine din vechile tradiţii ce datează din seminţia lui Avraam. Toate religiile avraamice recunosc într-o măsură mai mare sau mai mică Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

În total în lume, 43% dintre credincioşi sunt creștini, 16%, musulmani, 5%, evrei. 10% din populaţia globului o reprezintă hindușii, iar 6% sunt urmași ai budismului. Circa 312 milioane de oameni sunt de religie ortodoxă (răsăriteană şi orientală).

Numele Iisus era relativ comun în Palestina secolului I d.Hr. În ebraică el suna Iehosua sau Iesua, fiind transliterat Iesous în greacă. Limba latină l-a preluat ca Iesus (Jesus) (sec. I-II dHr.). Citirea Iisus este de dată mai târzie. Iehosua înseamna în ebraică “Iahve va salva, va mântui” sau “Iahve este mântuire”.

Numele lui Iisus a fost vestit prima oară de îngerul Gavriil. Apoi semnificaţia numelui apare în Matei 1,21: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de pacatele lor”. Numele primit se traduce “Iahve (Dumnezeu) mântuieşte”.

Hristos nu constituie numele propriu-zis al Mântuitorului, ci e un supranume.
Icoana f[c[toare de minuni a lui Iisus Hristos.Se găseşte in biserica Sf.Impărati Constantin şi Elena ,din Atena, Grecia.
Cuvântul “creștin” vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus din Nazareth e considerat de creştini ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul “Hristos”, în limba greacă Christós, adică “Cel uns”, este traducerea din limba ebraică a cuvântului “Masiah”.

Iniţial, în Israel regele era numit “Masiah”, pentru că la ceremonialul de investire era uns cu untdelemn de către un preot. Mântuitorul S-a prezentat pe Sine ca fiind Mesia.