Sunt Cristi, ăla cu câinele, dar altul!

Presiunea străzii mă strivește și mă văd nevoit să fac mărturisiri complete. Recunosc, eu sunt Cristi, ăla cu câinele! N-am cum să neg, se vede de la o poștă! Dar nu eu am acel pitbull mic și arțăgos, care nu-i dă pace unui cetățean cumsecade, alegător conștiincios în ultimii 20 de ani, de unde și starea națiunii, fie vorba între noi. Ei bine, da, mărturisesc, sunt Cristi, ăla cu câinele, dar alt câine, aristocrat, de-i zic javră. Și, de fapt, nici n-am un câine, ci două pisici. Așa că nu mai strigați după mine, oameni buni!

Prietenii și cunoscuții s-au luat de mine, cică să-mi chem câinele la ordine! Și asta n-ar fi nimic, dar și o mulțime de necunoscuți strigă că atitudinea mea e intolerabilă și că trebuie să ies la iveală. Fraților, vă jur, nu sunt Cristi! Adică sunt Cristi, dar nu ăla pe care-l căutați! Și chiar dacă aș fi, cu toate că, repet, nu sunt, de ce să-mi chem câinele? Câinele ăla alb e bine educat și-i pedepsește pe bipezii care și-au băut mințile. Ești beat, el te înhață, deci are o funcție educativă lăudabilă în societatea românească de azi.

Nu mai spun că cizmele acelui, hai să-i zic, om sunt două și una mai apetisantă decât cealaltă. Cum să-i ceri un pitbull să-și deschidă fălcile din ele? Păi e ca și cum ai avea pretenția ca guvernul sau președinția să facă ceva pentru populație! Nu vă dați seama ce cereți?! Și de ce s-o facă? Cetățeanul de pe gard care a votat constant de 20 de ani încoace e atât de beat, încât trebuie să se țină bine de țigară, ca să rămână în picioare!

Dar să știți că asta-i starea lui obișnuită. Așa că și la urne se duce pe două cărări. Și bag sama că și mulți alții sunt extrem de euforici când votează și i-au ales pe cei care ne conduc. Deci mulțumiți-i câinelui pentru gestul lui nobil! Cristi, bă Cristi! Trimite-ți câinele și-n Parlamentul rușinii naționale!

Cristi, bă Cristi! Vezi că populația României iese sâmbătă, 30 ianuarie, în stradă, să te strige! Pe la orele 15:50. Și nu mă strigă pe mine, Cristi, ăla cu câinele, ci pe tine, Cristi, ăla cu câinele! (E alt câine, iar eu sunt alt Cristi, înțelegeți, fraților!) În tot cazul, Cristi, ăla cu câinele, ia aminte că vreo 11.000 de oameni de bine vin să te caute în Piața Unirii, că-i aproape de Parlament! Și de asta mă gândesc să-ți iei și pitbullul cu tine. Dar ai grijă să fie flămând și nervos! E adevărat, parlamentarii n-au cizme, dar au și ei câte două picioare ascunse în pantaloni de firmă, care sunt tare apetisante pentru câini.

Cristi, bă Cristi! Mai bine du-te în Parlament cu o haită întreagă de pitbulli!

Lucruri surprinzătoare despre pornografie

jenna-jameson-movie-heartbreakerCu toate că beneficiază de o industrie în care se învârt peste 50 de miliarde de dolari anual, încă mai există destule lucruri cu totul surprinzătoare, unele de-a dreptul şocante, referitoare la pornografie, pe care le cunosc relativ puţine persoane. De exemplu,  mulţi vor afla probabil abia acum ce legătură poate exista între alegerile pentru preşedinţie din Statele Unite şi pornografie. De asemenea, unii doresc să ştie amănunte legate de câştigurile actorilor care joacă în filmele pentru adulţi şi vor fi uimiţi să descopere la ce sunt atenţi cei mai mulţi bărbaţi în timp ce le vizionează.

Cât câştigă actorii? Bărbaţii nu sunt plătiţi cu ora, ci pentru fiecare scenă, indiferent cât durează până ce aceasta ajunge la forma finală. De asemenea, lor nu li se plătesc drepturi de autor. Se consideră că bărbaţilor li se face o favoare fiindu-le permis accesul neîngrădit la sex. De aceea aceştia sunt plătiţi foarte prost, mulţi dintre ei făcând şi gratis astfel de filme, mulţumindu-se cu recompensa sexuală.

În schimb, femeile care joacă în filme pentru adulţi câştigă şi câte 250.000 de dolari anual. De altfel, unele dintre ele s-au putut retrage din această industrie încă de tinere, îmbogăţindu-se foarte rapid, cum ar fi celebra Jenna Jameson. Multe actriţe de filme porno sunt atât de dorite, încât sunt luate în căsătorie de bărbaţi bogaţi şi celebri.

Când a apărut pornografia? Specialiştii spun că abia în epoca victoriană pornografia a căpătat sensul pe care îl are în zilele noastre. Desigur, şi până în secolul al XIX-lea au existat legi referitoare la comportamentul sexual, dar nu şi pentru imaginile sexuale. Nuditatea era scoasă în afara legii, pe atunci oamenii fiind foarte pudici.

Totuşi, despre cei ce aparţineau claselor conducătoare se credea că au forţa morală de a face faţă unor asemenea imagini. Dar, în ciuda opreliştilor, sau tocmai datorită lor, pornografia era foarte populară şi în epoca victoriană, numai că oamenii erau mult mai discreţi.

Câţi bărbaţi se uită la filme pentru adulţi? Un sexolog al Universităţii din Montreal intenţiona să realizeze un studiu referitor la impactul pe care îl are pornografia asupra vieţii sexuale a masculilor. În acest scop, îi era necesar un grup de bărbaţi având vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani care nu vizionaseră niciodată materiale porno, dar el n-a reuşit să găsească nici măcar unul.

Totuşi, cercetătorul a aflat că băieţii încep să caute materiale porno de pe la vârsta de 10 ani. De altfel, cele mai multe persoane cu acces la internet au văzut, fie şi accidental, materiale cu conţinut pornografic.

La ce sunt atenţi bărbaţii când vizionează filme porno? Se credea că bărbaţii sunt concentraţi mai mult pe sânii şi fundul femeilor care apar în filmele pentru adulţi. Ei bine, conform unui studiu realizat de cercetătorii Universităţii din Indiana, cu totul surprinzător, masculii sunt mai atenţi la buzele şi ochii actiţelor porno. Cercetătorii iau în calcul ipoteza ca bărbaţii să dorească să afle dacă actriţele care fac sex sunt excitate şi în realitate.

Anticoncepţionalele atenuează libidoul femeilor. Cercetătorii de la Universitatea din Indiana au constatat că femeile care nu iau anticoncepţionale îşi concentrează atenţia asupra organelor genitale, în timp ce vizionează filme pentru adulţi. În schimb, cele care iau pilule contraceptive sunt mai interesate de cu totul alte elemente, cum ar fi costumaţia actorilor şi decorurile. Concluzia ar fi că doamnele care iau anticoncepţionale au dorinţa sexuală mai scăzută decât celelalte.

Şi pe femei le incită materialele porno. Conform cercetătorilor de la Universitatea Northwestern, dacă despre bărbaţi se ştia că le creşte semnificativ libidoul urmărind materiale pornografice, şi femeile sunt excitate de filmele pentru adulţi şi nu numai. Respondentele la un studiu pe această temă au afirmat că au fost excitate urmărind filme cu lesbiene, dar şi maimuţe care se acuplau.

Alegerile prezidenţiale şi pornografia. Cercetătorii de la Universităţile Villanova şi Rutgers au constatat că, după ce George Bush a câştigat alegerile din anul 2004 pentru Casa Albă, s-a mărit interesul votaţilor pentru site-urile pornografice. Alegerea lui Barak Obama din 2008 ca preşedinte al Statelor Unite a confirmat concluzia cercetătorilor, care cred că se măresc semnificativ nivelul de testosteron şi libidoul votanţilor preşedintelui ales.

În România nu s-au efectuat studii de acest gen, dar despre politică oamenii susţin că este cea mai mare curvă. În acest context, poate că e bine să vă reamintesc faptul că anul acesta, în noiembrie, poporul va alege un nou preşedinte…

Pornografia nu instigă la infracţiuni sexuale! În ciuda credinţei înrădăcinate că pornografia poate conduce chiar şi la crimă, în statele în care accesul la pornografia hardcore este lesnicios, se înregistrează cele mai scăzute rate ale infracţiunilor sexuale. De exemplu, în ipex24Japonia, infracţiunile sexuale ale minorilor sunt extrem de puţine, indiferent că e vorba de viol sau sau de acte indecente în public, deşi pornografia este accesibilă copiilor.

Cu toate acestea, personal apreciez că minorii au un acces mult prea facil la materiale cu caracter pornografic şi sunt pentru un control parental foarte strict. Consider că ar fi foarte bine ca vizionarea materialelor pentru adulţi să fie permisă numai contra cost, tocmai pentru a restricţiona accesul copiilor la pornografie.

Surse: antena3.ro şi womanshealthmag.com

La ce număr de telefon avem voie să înjurăm?

chuck-norris 1Presa a anunţat că, într-un interval de opt ore, un băcăuan de 54 de ani a sunat de 115 ori la numărul de urgenţă 112, numai pentru a-i înjura pe poliţişti. După atâtea ore de muncă asiduă, poliţiştii au reuşit să-l găbjească şi să-i dăruiască o amendă de 500 de lei. Ei presupun că individul a găsit în asta o modalitate de refulare. Corect. Însă la ce număr de telefon avem voie să înjurăm?

Poliţiştii afirmă că numai în ultimul an, în judeţul Bacău, mai mult de 75% dintre apelurile la numărul de urgenţă au fost false. După cum se poate lesne observa, există o nevoie stringentă a populaţiei de a-i înjura pe cei care îi fac viaţa grea, în speţă, autorităţile, indiferent care ar fi acestea. Din păcate, în conştiinţa neamului românesc s-a fixat un singur număr de telefon al unor autorităţi, respectiv 112. Şi asta fiindcă nu s-au comunicat numerele de telefon pentru preşedinţie, guvern, parlament şi alţi politicieni.

Cică la 112 ar trebui să sunăm numai în caz de urgenţă. Asta a şi făcut băcăuanul nostru. Păi când îţi vine să înjuri şi să-ţi faci cunoscute sentimentele duioase faţă de autorităţi, înseamnă că ai o urgenţă, nu-i aşa? Vezi bine, nu-ţi poţi înfrâna pornirile, spunându-ţi că-i înţelept să-ţi amâni refularea, aşa că apelezi singurul număr de telefon care îţi vine în minte în astfel de situaţii, în afară de cel al soacrei personale.

Dar ştim bine că soacra în social e mai tare decât Chuck Norris în filme. Desigur, nu-ţi dă mâna să te pui cu o asemenea forţă a naturii, ci mai curând cu poliţia, jandarmeria şi mascaţii la un loc. În vederea liniştirii cetăţenilor nemulţumiţi de foame, taxe peste taxe, preţuri veşnic crescânde, guvernanţi incapabili, corupţia autorităţilor, lipsa locurilor de muncă, teama zilei de mâine etc., propun să se înfiinţeze linii telefonice directe cu cei responsabili pentru starea de lucruri din ţară.

Astfel, oamenii ar putea să-şi verse oful ţintit către persoanele sau organismele pe care le găsesc vinovate pentru viaţa lor mizerabilă. Pentru destresarea naţională, ar fi bine-venită alocarea unor numere de telefon pentru fiecare minister în parte, guvern, parlament, poliţie, patriarhie, formaţiuni politice, preşedinţie etc.

Pentru a simplifica operaţiunea, ar trebui înfiinţată o centrală telefonică pentru înjurături, cu număr unic, la care fiecare cetăţean să se poată refula strigând la reprezentantul fiecărui personaj sau organism vizat de trimiterile la origine ale apelantului, la orice oră din zi şi din noapte.

Totul pare a fi bine gândit până aici, totuşi am o nelămurire: cum rezolvăm spinoasa problemă a telefonului veşnic ocupat. Mulţi oameni doresc să se refuleze şi un singur număr de telefon nu poate face faţă milioanelor de persoane care vor să înjure autorităţile.

Voi cum credeţi că se poate soluţiona această problemă, astfel încât poporul să poată înjura pe cine şi cât timp doreşte, fără teama de a fi întrerupt sau amendat?

Cele mai tâmpite impozite din toate timpurile

Fata la laptopV-am arătat de curând că România este ţara cu cele mai multe taxe absurde din lume. Totuşi, în Europa ocupăm un onorant loc doi în privinţa numărului de taxe din afara Codului Fiscal. Pentru a deveni numărul unu, ne permitem să le propunem aleşilor noştri să instituie alte câteva dintre cele mai tâmpite impozite din toate timpurile, inspirate din birurile mai vechi sau mai noi impuse aiurea, în lumea largă. Acestea ar fi taxa pentru contrazicerea conducătorilor, cea pe existenţă, dar mai ales faimoasa taxă pe sare, aceasta din urmă fiind prima pe lista priorităţilor şi veţi vedea de ce.

Taxa pe sare

Unii consideră că măsura de-a dreptul imbecilă de a taxa sarea a fost cea mai tâmpită măsură a unor conducători din întreaga istorie a umanităţii. Astfel, taxa pe sare a dus la căderea Imperiului Chinez şi la grăbirea Revoluţiei Franceze. Mai mult, în India anilor 1930, chiar şi Mahatma Ghandi, iniţiatorul revoltelor nonviolente, a început mişcarea de independenţă naţională pe fondul protestelor împotriva acestei taxe abuzive.

Le sugerăm onor parlamentarilor români să aibă înţelepciunea de a pune pe tapet un impozit pe sare, fiindcă suntem în întrecere cu vecinii ucrainieni pentru a deveni ţara cu cele mai multe taxe din întreaga Europă. În acest sens, aşteptăm cu interes inţiativa unui politician vrednic şi cu scaun la cap, aşa cum sunt toţi aleşii noştri din Parlament.

Taxa pe barbă

Petru cel Mare al Rusiei (1672-1725) a impus o taxă pe barbă absolut idioată. Se pare că ţarul Petru I detesta bărbile. O revenire în forţă a urii faţă de barbă s-a înregistrat în România ceauşistă. Despre bărbaţii cu barbă şi mustaţă se credea că sunt intelectuali, deci potenţial periculoşi pentru regimul comunist.

Eu însumi, încă din perioada studenţiei, am fost percheziţionat şi mi s-au controlat bagajele pe peronul gării, ori de câte ori am ajuns la rude în Drobeta Turnu Severin, oraş de graniţă, vezi bine. Alţi călători nu se bucurau de acelaşi tratament. O dată l-am şi întrebat pe soldatul care îmi răscolea cu râvnă lucrurile care-i treaba de m-a ales tocmai pe mine. Mi-a răspuns: “Astea sunt ordinele”. După multă vreme am aflat misterul atenţiei care mi se acorda: aveam mustaţă şi purtam plete, ori asta stârnea suspiciuni.

Ca o extensie a acestei uri faţă de părul facial, a existat o perioadă pe vremea lui Ceaşcă în care orice bărbat cu părul mai mare putea fi ridicat de pe stradă de miliţienii zeloşi şi azvârlit într-o frizerie, ca să fie tuns. Îmi aduc aminte că un unchi de-al meu a fost acostat de trei miliţieni care l-au trimis într-o frizerie, fiindcă li s-a părut lor că are părul periculos de mare.

Era iarnă, frig, iar unchiul meu avea căciulă în cap. În frizerie şi-a dat jos tacticos paltonul, l-a pus în cuier şi, înainte să se aşeze pe scaunul frizerului, obişnuit deja cu pletoşii aduşi de miliţie, şi-a scos căciula. Gestul lui a fost urmat de un acces de ilaritate, ba unii au şi început să aplaude: unchiul meu era complet chel! Îi mai creştea părul doar pe ceafă…

Taxa pe existenţă

Capitaţia sau taxa pe cap de locuitor prevedea ca cetăţeanul, în loc să fie impozitat în funcţie de câştigurile lui, să-i plătească guvernului o sumă de bani numai pentru faptul că este în viaţă. În Anglia secolului al XIV-lea s-au perceput mai multe taxe pe cap de locuitor, care erau extrem de mari. Una dintre taxe a devenit la un moment dat de trei ori mai mare decât cea iniţială. Astfel, au izbucnit protestele ţăranilor, care s-au revoltat şi, în 1381, a izbucnit pentru prima dată în istorie Revolta Ţărănească.

Şi fiindcă veni vorba de viaţă, drept mulţumire pentru traiul îmbelşugat asigurat de iubiţii noştri conducători, le propunem să se gândească, în imensa lor grijă faţă de alegători, la instituirea unei taxe pe aerul curat pe care îl respirăm în toate oraşele patriei. Suma strânsă va fi folosită pentru achiziţionarea unor maşini scumpe dotate cu filtre performante, pentru onorabilii noştri parlamentari.

Taxa pentru contrazicerea conducătorilor

O măsură tâmpită din secolul al XVII-lea, luată de conducătorii englezi ai vremii, a fost instituirea unei taxe foarte mari pentru cei care voiau să protesteze sau să se exprime în contradicţie cu aceştia. Oliver Cromwell a introdus o astfel de taxă percepută regaliştilor. Cromwell a folosit sumele strânse cu această taxă pentru constituirea unei miliţii care să acţioneze împotriva protestatarilor.

Revenind pe plaiul mioritic, constatăm cu bucurie că avem miliţie, protestatari, ba chiar şi regalişti. Singurul lucru care ne lipseşte e o taxă pentru cei care cutează să crâcnească împotriva înţelepţilor noştri conducători. Astfel, pentru înjurăturile cu tentă sexuală la adresa guvernului şi a preşedinţiei, cum ar fi trimiterile la origine şi scandarea cuvântului duios m…e, taxa va fi mai mare decât pentru obişnuitele pomeniri ale morţilor şi Cristoşilor mă-sii. Cu sumele strânse, se vor înarma forţele de ordine cu spray-uri lacrimogene, tunuri de apă şi gloanţe de cauciuc.

Taxa pentru libertate

În Roma antică exista aşa-zisa “taxă a dezrobirii”, cu care un sclav îşi putea cumpăra libertatea. Desigur, unui sclav îi era imposibil să strângă atâţia bani. Însă, în unele cazuri, taxa a fost achitată chiar de către nişte nobili mărinimoşi care şi-au eliberat sclavii. Noi am plătit cu sânge libertatea de a putea scrie aceste rânduri.

Taxa pe traficul ilegal de droguri

În înţelepciunea sa, Serviciul American de Beneficii Interne a cerut ca cetăţenii care s-au implicat în activităţi criminale să se autodenunţe! Instrucţiunile stipulate pentru taxarea veniturilor prevedeau ca “veniturile ilegale, precum banii obţinuţi din traficul ilegal de droguri, să fie incluse în Formularul de venit 1040”. Desigur, această taxă tâmpită n-a fost plătită niciodată de niciun american.

Taxa pe naţionalitate

Taxele impuse străinilor şi imigranţilor sunt obişnuite. De exemplu, în 1885, Canada a introdus taxa pe naţionalitate pentru imigranţii chinezi, iar aceştia au tot plătit-o până în 1923, când Actul Chinez de Imigrare a declarat interzicerea intrării pe teritoriul canadian pentru cetăţenii chinezi.

Taxa pe horn

Taxa pe coşurile de fum a fost instituită în Anglia, în anul 1660. Cetăţenii clasei de jos au fost suprataxaţi, aşa că oamenii şi-au mascat hornurile de pe case, păcălindu-i pe inspectorii care le răscoleau locuinţele pentru a găsi sobele. Dar în 1684, din această cauză, a izbucnit un incendiu în care au murit patru persoane arse de vii şi a mistuit vreo 20 de case.

În România, se pare că din această taxă pe horn s-au şi inspirat edilii pentru a introduce taxa pe care este obligat s-o plătească orice cetăţean care nu mai poate suporta achitarea facturii nesimţit de mari la întreţinere şi trebuie să renunţe la calorifere.

Taxa daneză

Aceasta constituia un tribut achitat de către anglo-saxoni vikingilor din Scandinavia, care erau conduşi de danezi, pentru ca cei din urmă să nu atace vreun teritoriu britanic. Acest bir a caracterizat politica regală a Angliei şi a Imperiului Carolingian din secolele IX-XII. Taxa era strânsă sub formă de tribut, pentru îmblânzirea atacatorilor, dar şi pentru plătirea forţelor de apărare.

Taxa pentru premiul Nobel

Premiile Nobel sunt taxate de Serviciul de Beneficii Interne din Suedia. E absolut ridicol, dar şi numeroase alte premii, printre care premiile Pulitzer, sunt şi ele taxate. Câştigătorii sunt scutiţi de plata impozitului, numai dacă fata furioasa la laptoprenunţă la premii, oferindu-le în scop caritabil sau pur şi simplu cedându-le statului suedez. Mă tem că Alfred Nobel nu s-a gândit niciodată la aşa ceva şi vă sfătuiesc nici să nu mai bateţi atâta drum până în Suedia, renunţând la premiu, în semn de mulţumire pentru atenţie.

Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.