Mulți români înființează firme cu fonduri europene

carti-de-vizitaZilele trecute, m-a vizitat Gelu, un vechi prieten, care are o firmă de tip SRL. Din discuția pe care am avut-o, am aflat că, mai nou, colaborează foarte bine cu o mică tipografie înființată recent cu bani europeni. Întreaga echipă a tipografiei e formată din numai 3 oameni. În tot cazul, mulți români înființează firme cu fonduri europene.

Când a ajuns la mine, l-am tratat pe Gelu cu o cafea neagră, cum știam că-i place lui. Am stat de vorbă peste două ore, mai ales despre firma lui și despre colaboratorii pe care îi are.

– Uite, eu n-am avut această șansă, dar un amic de-al meu din Sebeș și-a deschis tipografia Muhlbach Print, care nu este o firmă de tip SRL, ci o SES (Structură Economică Socială), înființată anul trecut, cu ajutorul Fondurilor Structurale Europene. Fiind SES, oferă sprijin și integrare pe piața muncii pentru persoane aflate în grupurile vulnerabile.

– Cum adică, Gelu, grupuri vulnerabile?

– Sunt formate din oameni defavorizați, greu integrabili în muncă. Momentan, echipa tipografiei despre care îți spun e formată din numai 3 persoane dintr-un grup vulnerabil, cărora li se oferă cursuri de calificare și, cel mai important, un loc de muncă. Dacă tipografia prosperă, amicul meu își poate achiziționa și altă aparatură, cum ar fi o rotativă, spre exemplu. Astfel, va crea noi locuri de muncă pentru astfel de persoane defavorizate. Poate chiar și pentru asta colaborez cu firma amicului meu.

– După câte înțeleg, pentru a înființa tipografia, a primit fonduri europene…

– Da, omule, iar echipamentul de care dispune e de ultimă generație, permițându-i să asigure un standard calitativ înalt și un termen de execuție scăzut pentru comenzi.

– Și adică ce face în tipografia asta cu doar 3 angajați?

– Poate face cărți de vizită, pliante, broșuri, flyere, afișe, bannere, reclame autoadezive, coli cu antet, lucruri de acest gen. Oferă servicii ca: printare alb/negru, color, CAD și pe hârtie magnetică, scanare documente alb/negru și color, HQ foto print, îndosariere, laminare, copiere xerox, chiar și imprimări personalizate.

– Înseamnă că poate face doar tiraje mici…

– Te înșeli! Printările cu tiraj mare se pot executa rapid și cu o calitate foarte bună.

– Pe ce se face printarea?

– Printurile foto HQ se pot realiza pe hârtie de calitate înaltă. Iar Xerox Color C60 dispune de o viteză mare de tipărire, reușind să scoată până la 60 de pagini pe minut. Prin scanare rapidă se pot multiplica până la 200 de pagini pe minut, cu o rezoluție excelentă.

– Aha! Și plastifierea, mă rog, laminarea, cum îi spui tu…

– Într-adevăr, laminarea presupune acoperirea cu plastic a documentelor, fiind o siguranță suplimentară împotriva degradării lor. Desigur, pe lângă protecție, laminarea oferă și un aspect profesional al documentelor.

– Bună treabă! Am înțeles că se face și personalizarea diverselor obiecte…

– Așa-i. Se pot personaliza cu logo-ul firmei, de exemplu, tricouri, șepci și alte textile. Imprimarea se face prin transfer termic și poate fi color sau monocrom. Se mai pot personaliza și căni cu un mesaj sau cu o poză. Există acolo aparatură excelentă pentru asta.

După plecarea prietenului meu, am început să mă documentez asupra fondurilor europene, pentru a încerca să-mi deschid și eu o firmă.

De ce ne personalizăm obiectele?

PhotoFancy-logoPersonalizarea a diverse obiecte a devenit o modă. Prin personalizare, un tricou, de exemplu, ne face cunoscute interesele, gusturile, afilierea la un grup (eventual la un partid politic) sau la o idee, poate chiar şi umorul. Bine, dar de ce ne personalizăm obiectele, dacă avem de gând să le păstrăm? Un prieten m-a întrebat, la rândul lui: “De ce nu?”, dar răspunsul nu m-a mulţumit. Dacă vrei să-ţi faci reclamă ţie, grupării tale politice, afacerii tale, produselor pe care le comercializezi, sigur, înţeleg. Dar altfel, de ce ne personalizăm obiectele personale?

Moda a pătruns şi la noi, din Occident, fiindcă obiectul personalizat era purtător de mesaj cu scop comercial. Apoi au apărut tricourile care aveau imprimate fel şi fel de mesaje haioase sau chipul lui Che Guevara, un fost lider comunist argentinian mai cultivat decât alţii. Asta din urmă n-am cum s-o înţeleg. Nici măcar nu-i vorba de nostalgie după comunism. Pur şi simplu a acţionat spiritul de turmă în cazul a mii de adolescenţi, mulţi neştiind cine a fost acest comunist.

Probabil, trebuie să săpăm mai mult pentru a găsi de ce ne personalizăm obiectele. Poate să fie vorba despre faptul că, după 50 de ani comunism, când totul era deţinut, chipurile, în comun, acum fiecare dintre noi poate spune că un obiect anume “îmi aparţine numai mie” şi de aceea e special. Sau pentru că acum oricine îşi poate exacerba eul, trecându-şi numele pe huse de telefon ori perne, de exemplu, refăcându-şi în propriii ochi imaginea de sine.diverse

Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile, dar moda nu avea cum să mă ocolească tocmai pe mine, fără să par anacronic. Trebuia să am şi eu un tricou pe care scrie “I love…” sau e afişat un zâmbet, o cană pe care scrie “şeful şefilor”, de exemplu, sau o şapcă pe care e înscris numele unei universităţi celebre sau al clubului de fotbal preferat.

Bineînţeles, există multe firme care oferă astfel de servicii. Prefer PhotoFancy nu numai pentru calitatea foarte bună a serviciilor oferite şi pentru că e o firmă serioasă, ci şi pentru că aici am tot felul de avantaje, la care nici măcar nu mă gândisem, cum este prelucrarea gratuită a fotografiilor şi retuşarea foto profesională. Şi, fie vorba între noi, asta nu-i puţin lucru.

Personal, mi-ar plăcea să am nişte feţe de pernă personalizate şi măcar un tricou, mai ales că pot profita de o promoţie. De asemenea, aş dori să am şi nişte cani personalizate. În afara pozei, putem inscripţiona cana şi cu numele dorit. Funcţia MagicName ne pune la dispoziţie peste 300 de motive profesionale, în care ne putem trece numele. De asemenea, avem la dispoziţie şi numeroase modele pentru crearea colajelor foto. Astfel, avem posibilitatea de a încărca până la 13 poze şi de a le imprima pe cana personală.cani

Românul vrea să-şi umple burta!

morcovi iubăreţiPrietenul meu, Marian, vrea să-şi deschidă un magazin alimentar. Mai întâi, a ezitat, gândindu-se ce afacere ar putea pune pe roate cu suma de bani pe care va reuşi s-o strângă din vânzarea unui apartament şi un viitor împrumut bancar. Voia să înfiinţeze ceva în sfera seviciilor, dar a renunţat la idee. Mi-a împărtăşit gândurile lui, cu speranţa că, poate, îi ofer o idee mai bună. Nu se ştie de unde sare iepurele. Însă, din vorbă, în vorbă, tot el a găsit ceva mai potrivit. Mi-a spus: „Ştii ceva, băiete? Tot românul vrea să-şi umple burta!”

Eram la mine acasă şi beam o bere, răsucind problema pe toate părţile. După ce a dat verdictul, Marian s-a ridicat în picioare şi a golit doza de bere. M-a apucat râsul:

– Aşa-i, iar tu eşti un român sadea, după câte văd! Dar să ştii că nu doar românul vrea să-şi umple burta, ci şi rusul, şi americanul, şi chinezul…

– Cu atât mai mult! Asta îmi întăreşte ideea că trebuie să deschid o brutărie, ceva. Nu, cel mai bine e să înfiinţez un magazin universal, undeva unde nu există vreun brand cunoscut, cu un lanţ de magazine, că dau faliment.

– Un butic, ceva, cu de toate, de la gumă de de mestecat la deodorante?

– Nu, nu amesteca borcanele! E vorba de produse alimentare exclusiv. Şi nu un butic, ci mai curând un market…

– Mda, dacă te ţin curelele, dar investiţia iniţială e foarte mare, Mariane.

– Adevărat, sunt produse perisabile, îmi trebuie instalaţii frigorifice de tot felul şi un spaţiu mare. Asta înseamnă o chirie mare. În plus, e complicaţia asta cu produsele pe cale să iasă din termenul de garanţie, iar preţul lor se înjumătăţeşte…

– Şi degeaba te fereşti de lanţurile de magazine. Azi deschizi tu marketul, iar peste două luni te pomeneşti cu un supermaket vizavi.

– Aşa-i, dar n-o să mă duc în gura lupului, că mă înghite! Şi trebuie să ofer ceva ce se caută acum mai mult. Văd că mulţi vor produse bio, dar sunt foarte scumpe. Am nevoie de un furnizor permanent de legume care nu foloseşte îngrăşăminte chimice şi chiar ştiu cine ar putea fi. Are nişte sere mari… Şi nişte cârnaţi eco mi-ar trebui…

– Da, şi apă plată şi carbogazoasă cu conţinut scăzut de nitraţi, am plusat eu.

– Just! Ştii ce? N-am văzut nicăieri în România, dar prin alte zări lucrătorii sunt cointeresaţi să vândă cât mai mult. Există „vânzătorul lunii”, apoi al anului. Oamenii ăştia primesc o bonificaţie. Ăsta poate fi avantajul meu faţă de supermarketuri. Tuturor lucrătorilor le cumpăr uniforme adecvate anotimpului, având imprimat numele magazinului.

– Alţi bani, altă distracţie, Mariane! Pentru imprimari tricouri chiar nu ştiu cât trebuie să dai…

serigrafie-textile26– Eh, cât?! Ştiu unde să fac personalizari tricouri ieftin, dar de o calitate ireproşabilă, în una sau două culori, ba chiar şi în policromie. Este o inginerie întreagă! Buba-i alta: îmi dă mie banca un împrumut suficient de mare pentru tot ce vreau să fac?

Ei bine, Marian îşi va deschide un magazin alimentar. Voi ce afacere aţi vrea să demaraţi, dacă aţi avea posibilitatea?

1,5 miliarde de euro anual plătim drept bacşiş!

chelneriţăDe la benzinari şi chelneri la profesori şi doctori, o mulţime de oameni îşi rotunjesc veniturile din bacşişuri. Cel mai adesea, să dai sau să primeşti ciubuc, nu reprezintă un act ilegal. Se dă ciubuc din obişnuinţa luată de la orientali (cuvântul însuşi e turcesc), dar şi drept mulţumire pentru serviciile primite. Se estimează că plătim 1,5 miliarde de euro anual numai drept bacşiş.

Câştigurile multor lucrători din sfera serviciilor depind foarte mult de ciubucurile lăsate de clienți. De exemplu, muncitorii necalificaţi din spălătoriile auto primesc salariul minim pe economie, dar grosul venturilor îl reprezintă bacşişurile, care ajung şi la 100 de lei pe zi.

Taximetriștii, şoferii care le aduc colete clienţilor, lucrătorii din benzinării, mecanicii din service-urile auto, angajatele saloanelor de înfrumuseţare şi de masaj sunt alte categorii de oameni care pot câştiga din atenţiile clienţilor chiar şi peste 100 de lei pe zi. Lucrătorii din hoteluri, restaurante şi cazinouri câştigă grosul ciubucurilor, fiindcă cifra de afaceri estimată în domeniu este de 3 miliarde de euro pe an.

Ciubucul oscilează între 5 şi 20 de procente din preţul consumaţiei, în medie 12%. Asta duce la câştiguri din atenţiile clienţilor de peste 350 de milioane de euro. Rezultatele pentru astfel de calcule nu pot fi decât aproximative. Aşa încât bacşişurile în branşă pot depăşi 450 de milioane de euro.

Cu siguranţă, statul ar vrea să impoziteze şi bacşişurile. Cu 24%, mărimea TVA-ului din România ne situează pe locul 4 în lume, din 120 de state analizate. Două treimi dintre clienţii români care mănâncă la restaurant măcar o dată pe lună, s-au opus acestei iniţiative. Se estimează că se strâng anual 700 de milioane de euro din bacşişuri, fără a lua în calcul sumele pe care le plătim în plus doctorilor şi profesorilor.

                        Cui mai dăm ciubuc, deşi n-ar trebui?

În sănătate, românii oferă benevol atenţii. Toţi pacienţii dau ciubuc tuturor celor ce activează în sectorul medical, de la portari şi brancardieri la doctori specialişti. A devenit o practică atât de comună, încât unii beneficiari ai bacşişurilor le privesc de parcă li s-ar cuveni automat, numai pentru că ei există. Şi sunt cam 300 de mii de cadre sanitare în ţară.

În cele din urmă, din punctul meu de vedere, legea n-ar trebui să se opună acestei practici, dar nici cadrele medicale n-ar trebui să abuzeze de funcţia lor pentru a-i spolia pe pacienţi. Tratamentul necorespunzător al unei infirmiere sau al vreunui medic pe motivul (nerostit, dar ştiut de toată lumea) că n-au beneficiat de bacşiş din partea pacientului, ar trebui aspru pedepsit.

bacşişUnii doctori spun că le returnează bacşişul rudelor unui pacient care a decedat. N-ar trebui să se ajungă la asta. Bolnavii le-ar putea oferi nişte bani în plus medicilor care le-au salvat viaţa, tocmai ca semn de recunoştinţă, numai după ce au beneficiat de actul medical (operaţia sau tratamentul) care se impunea.

O altă categorie de oameni care beneficiază de un bacşiş pe care n-ar trebui să-l dăm îl reprezintă profesorii. E drept că în acest caz, numai cu ocazia unor evenimente speciale, mulţi părinți se asociază şi strâng bani pentru a le cumpăra cadouri dirigentei sau învăţătoarei. Uneori, sumele strânse ajung direct în buzunarele profesorilor.

În general, oamenii ştiu că profesorii au lefuri mici. Ei îi respectă şi-i preţuiesc. Există cam 250 de mii de cadre didactice, dar nu toate primesc cadouri. Personal sunt absolut de acord cu această practică a părinţilor. Dar ar trebui ca profesorii să nu-i favorizeze pe elevii care au părinţi darnici sau care ocupă vreo funcţie importantă.

                                       Bacşişul pe mapamond

Nu se oferă bacşiş în unele ţări: Finlanda, Australia (totuşi, chelnerul acceptă o atenţie de maxim 2 dolari), Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Japonia, China (cu excepţia localurilor de lux din marile oraşe). În Danemarca, Suedia şi Estonia, chelnerii nu aşteaptă bacşiş. Numai în zonele turistice din Slovenia se lasă un bacşiş de 10%.

În multe state, restaurantele includ în nota de plată un bacşiş, de regulă, de 10-15% din preţul consumaţiei. În celelalte ţări, chelnerii primesc un ciubuc cuprins între 5 şi 20%. Desigur, există şi excepţii, unii clienţi lăsând ca bacşiş o mică avere.

Jessica Osborne, o altă chelneriţă americană, în vârstă de 20 de ani, angajată la Pizza Hut, într-o localitate din statul Indiana, servea cu regularitate o familie care intra în pizzerie o dată săptămână. Din nefericire, soţul şi copilul femeii au avut un accident mortal. Când femeia a păşit din nou în pizzerie, i-a povestit chelneriţei nenorocirea ei şi, la plecare, i-a lăsat un bacşiş de 10.000 de dolari.

În vacanţe, turiştii obişnuiesc să lase bacşişuri peste tot unde sunt serviţi. În urma unui studiu la care au participat 9000 de turişti din opt ţări, cei mai darnici oameni aflaţi în vacanţă s-au dovedit a fi nemţii, 69% dintre ei oferind bacşişuri. Pe locul doi s-au clasat americanii (57%), iar pe trei, ruşii (53%). Pe ultimul loc s-au situat italienii, numai 23% dintre ei dând bacşişuri în concediu.Women wearing  traditional Bavarian Dirndl pose with beer during 176th Oktoberfest in Munich