Din gura unicei mele rude pe linie paternă încă în viaţă, sora tatălui meu, am aflat nişte amănunte interesante. Astfel, ştiu că mareşalul Antonescu i-a stricat şustele bunicului meu, pe care l-a lăsat la vatră, în ciuda protestelor lui care, chipurile, voia să lupte pentru ţară, dar de fapt nu voia să-şi părăsească tânăra şi frumoasa amantă rusoaică. În plus, acum trebuie să mă întreb dacă bunica mea a fost asasină.

Bunicul meu din partea tatălui se numea Haralambie. Despre el ţin minte că avea o adâncitură ciudată în frunte, de parcă l ar fi lovit cineva cu un ciocan. De curând, am aflat că fusese bătut de legionari, într o zi în care se dusese cu marfa în târg, pe când era calfă la un cizmar. L-au lovit cu un lămpaş în cap. A fost căsătorit cu Paraschiva. A doua lui soţie, Ioana (zisă Fănica), avea un copil, Emil. Pe Paraschiva n-am prins-o în viaţă, decedând la 26 de ani, de tuberculoză parcă. Pentru mine, mamaie a fost această Fănica.

A fost o întreagă odisee cu tataie şi femeile lui. Era de profesie cizmar. Nu repara, ci făcea încălţări de comandă. După câte am înţeles, a fost cam iubeţ din fire. Se pare că era extrem de bine de dotat sexual, lucru care l-a făcut nu numai dorit de femei, ci şi urât şi invidiat de bărbaţi.

Pe la 20 de ani, când terminase armata, „vorbea” cu o fată din Săbăreni, o aşezare din apropierea Bucureştiului. Şi din vorbă în vorbă, fata a rămas gravidă. A născut o fetiţă, Didina, pe care Haralambie a recunoscut-o fără nicio reţinere. Totuşi, nu s-a însurat cu mama acestei fete, cu care avusese o simplă aventură, ci cu Paraschiva, care i a făcut un băiat, Mihai (tatăl meu) şi o fată, Elena (tanti Lenuţa).

Poveste cu amantlâc şi parfum de crimă

Pe această bunică naturală, Paraschiva, n-am cunoscut-o, ci doar pe Ioana, care ştiu că era o bătrână blajină, cu frica lui Dumnezeu. Asta ţin eu minte despre ea. Dar tanti Lenuţa, fiica ei vitregă, spune că, de fapt, a fost o scorpie, care o snopea cu bătaia doar pentru faptul că nu voia să-i spună „mamă”, cum îi cerea, ci „tanti Fănica”. Mătuşa mi-a povestit:

Taică-tu n-a avut nicio problemă în a-i spune „mamă”, cu toate că tot el, cu ceva vreme în urmă, a venit într-un suflet acasă şi i-a spus mamei noastre, care bolea la pat, că l-a văzut pe tata (Haralambie), intrând într-o cârciumă, pe lângă piaţa Chibrit, cu mama lui Emil. Eu aveam 5 ani, iar taică tu, 7. El şi Emil erau prieteni şi colegi de clasă. Mama l-a luat pe Mihai de mână şi s-a dus la cârciuma cu pricina.

Taică-tu, Mihai, i-a chemat afară din local, iar femeile s-au luat la harţă. Fănica chiar a încercat s-o arunce pe mama în faţa tramvaiului! Noroc că exact acolo făcea tramvaiul staţie. Eu n-am uitat asta. După ce a murit tata, Dumnezeu să-l odihnească, ea a mai trăit un an. Şi, cu toate că pe vremuri mă snopise de atâtea ori în bătaie, eu am îngijit-o la bătrâneţe. Acum îmi pupa mâinile, eram bună! Îmi zicea: „Dă-mi mâinile astea care mă îngrijesc, să le sărut!” Dar eu n-am uitat niciodată că a vrut s-o omoare pe mama…

Sincer, mi-e greu să mi-o închipui pe bunica asasină (mai ales că făcea nişte cozonaci extraordinari!), iar mătuşa mea avea un dinte împotriva ei, deci nu ştiu cât adevăr e în povestea asta. Oricum, de când am auzit lucrurile astea, atunci când văd o bătrânică neajutorată căreia îi cedez locul în tramvai, îmi spun: „Oare câţi oameni ai omorât, mamaie? Ţi-ai îmbrâncit rivala în faţa tramvaiului 16, cumva? Sau poate ţi-ai otrăvit bărbatul, cu şoricioaică în cafeluţă? Ori ai folosit vreu pistol, ceva?” .

Mai bine pe front, decât acasă?

Despre Haralambie, bunicul din partea tatălui meu, mai ştiu unele lucruri interesante, pe care mi le-a povestit fiica lui, Elena. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis pe front în URSS. Pentru el a fost o perioadă relaxată, fericită chiar, fiind bucătar. Era neînarmat în spatele frontului şi trăia cu o tânără din partea locului. Acasă, în Bucureşti, îi rămăseseră a doua lui soţie, Ioana, şi trei copii, Lenuţa şi Mihai (din prima lui căsătorie), şi Emil (fiul Ioanei din prima căsătorie).

Haralambie şi Ioana formau un cuplu, dar încă nu se căsătoriseră oficial. Erau vremuri tulburi. Ioana se săturase de singurătate şi a făcut memorii peste memorii, arătând că trebuie să îngrijească doi copii care nu erau ai ei, ci doar ai bărbatului cu care trăia, aşa că solicita ca acesta să fie lăsat la vatră, ca unic susţinător al celor doi minori. Cum nu i se răspunsese la memorii, cu ultimul s-a dus personal la mareşalul Antonescu, ţinându-i de mână pe cei doi copii ai bunicului.

Nu ştiu cum, dar a reuşit să obţină o audienţă la mareşal, i-a povestit situaţia şi i-a spus că-i lasă pe cei doi copii afară, la uşa lui, fiindcă ea n-are cum să-i întreţină. Antonescu i-a răspuns să ia copiii, fiindcă bărbatul ei se va întoarce acasă în două zile. Şi aşa a fost, spre disperarea lui Haralambie, care a fost smuls din braţele tinerei sale amante şi din bucătăria popotei, în care putea mânca pe săturate. În ţară era foamete. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era o lozincă.

Comments

comments