Cel mai frumos cadou

Se apropie sărbătorile de iarnă şi m-am gândit ce daruri să le fac celor apropiaţi. Mi-a trecut prin cap şi ideea răutăcioasă de a le face nişte cadouri ieşite din tipare, ca o oală de noapte cu toarta înăuntru, pentru un nepot, o pereche de pantofi, pentru un unchi care şi-a pierdut ambele picioare sau o fată de pe Centură, pentru un student la Teologie. Dar nimeni nu s-ar fi distrat. Automat, m-am gândit la cel mai de preţ cadou pe care l-am primit eu însumi.

Nepoţelului o să-i cumpăr dulciuri şi jucării. De ideea cu pantofii pentru unchiul meu infirm mi-e ruşine şi o să-i iau o lampă de birou cu lupă măritoare, el fiind un pasionat filatelist. Viitorului teolog n-o să-i aduc o femeie uşoară. Nu că l-ar ispiti păcatul. N-ar îndrăzni să se uite la ea, de teamă să nu ia vreo boală venerică. Lui trebuie să-i caut un obiect de cult.

Ştiu că m-am bucurat de tot ce am primit. Au fost şi cadouri corporate luxoase, şi daruri cuminţi, şi coșuri pentru Crăciun, însă nimic fistichiu. Cred că şi nimicurile, şi produsele de lux mi s-au dăruit din toată inima, aşa că m-am bucurat pentru toate deopotrivă.

Îmi plac ceasurile de mână şi am multe acasă, dar folosesc curent numai vreo 4-5. Nu pot spune că s-a format o colecţie propriu-zisă, aşa că n-am un loc anume în care să-mi păstrez ceasurile. Îmi sunt la îndemână numai câteva, restul fiind răspândite prin casă.

Odată era ziua mea de naştere. Mi s-a fixat în memorie cadoul special al fiului meu, Ionuţ, care pe atunci avea 4 sau 5 ani. Soţia şi fiul m-au felicitat şi am primit un cadou. Piticul meu m-a luat deoparte, cu un aer conspirativ. Era dulce foc şi mi-am stăpânit cu greu râsul. A întins mânuţa spre mine, cu pumnul strâns şi mi-a spus solemn:

– La mulţi ani, tati! Uite ceva din partea mea!

Mi-a lăsat în palmă un ceas. Era frumos, deşi părea folosit, judecând după cureaua roasă. Soţia mea cumpărase un ceas vintage? Totuşi, îmi părea cunoscut. M-am uitat cu mai multă atenţie la el şi mi-am dat seama că era chiar unul dintre ceasurile mele!

– Unde ai găsit tu un ceas atât de frumos? l-am întrebat eu râzând.

Ionuţ a chicotit şi el şi mi-a răspuns cu candoare:

– În bibliotecă!

De atunci, acela a devenit ceasul meu favorit: e primul cadou primit de la fiul meu.

Soţia mea a născut greu. Îmi spunea că râdeau colegele de ea: „Când vii tu, întâi vedem cum se deschide uşa, după care apare o burtă imensă şi, după ce ne plictisim, în sfârşit, apari şi tu!” Ea voia să lucreze până aproape de soroc şi a reuşit. Într-o zi m-am dus în staţia de autobuz, ca s-o ajut la coborâre. Pe drum, mi-a zis:

– De mâine nu mă mai duc la serviciu. Şi nu fiindcă râd colegele de mine, spunându-mi că mă vor moşi ele, dacă am grijă să nasc în pauza de masă… Şi a început să plângă.

Voiam s-o liniştesc, dar plângea de bucurie: urma să devină mamă! Îşi dorise foarte mult copilul şi, văzând cât de bucuroasă e, am început să ţin la el încă dinainte de a se naşte. După 23 de ore de travaliu, băieţelul nostru a venit  pe lume.

Acum ştiu care e darul cel mai frumos şi cel mai de preţ pe care l-am primit. Nu-i vreunul dintre acele coșuri cadou atât de căutate şi nici nu mi-a fost dăruit de ziua mea: e fiul meu, Ionuţ.

 

Comments

comments

3 Comments

  1. Cristian 12/11/2014
    • Javra 12/11/2014
  2. Javra 13/11/2014

Leave a Reply