Aveam o maşină Trabant de 2 ani, iar soţia mea dăduse examen de vreo 3-4 ori, pană să se aleagă cu permisul auto. După fiecare nereuşită, îmi povestea cum a fost şi de ce a ratat. De fiecare dată, alcineva era de vină. Ba o altă fată, chiar înaintea ei, a făcut o criză de nervi că o luase pe contrasens şi a picat examenul, iar ea s-a speriat, ba poliţistul n-a fost înţelegător etc., etc. De fiecare dată am încurajat-o şi, după lupte grele, a reuşit.

Trabantul era o maşină pe care puteai să exersezi şi, dacă o buşeai (cum s-a şi întâmplat de vreo 4-5 ori ), să nu-ţi pară foarte rău. După 2 ani, timp în care i-a băgat în sperieţi pe vecinii noştri care aveau maşină, soţia mea stăpânea binişor volanul, aşa că am cumpărat o maşină nou-nouţă, Dacia 1300. Asta se întâmpla prin 1995. Apoi, mi-am întrebat consoarta:

– În cele din urmă, cum îţi iei permisul auto?

– Păi, începi cu începutul. Te înscrii la şcoală şi înveţi să conduci, după care dai examen de n-şpe ori (ca mine) şi, dacă nu renunţi, poate li se face milă de tine (n-a fost cazul la mine)…

Zis şi făcut. M-am înscris la o şcolă auto, am răspuns la zeci de chestionare auto (pe atunci, nu existau site-uri ca drpciv, mediul on-line nefiind aşa dezvoltat) şi am citit tot felul de nebunii, am dat examen la şcoală prima oară, ca să se convingă instructorul că n-o să am probleme la “sală”, după care am dat examen cu poliţia. Vreau să spun că toţi cursanţii şcolii la care am fost eu am luat “sala” din prima, aşa că nu mă pot lăuda cu cine ştie ce ispravă.

Apoi am dat „traseul”. Ne-am urcat în maşina de concurs 3 elevi. Eu urmam ultimul la volan. Pe primii doi i-a picat. Mă luasem de gânduri: oare trebuia să urc în maşină cu 200 de dolari şi să cobor fără ei, dar cu examenul luat, aşa cum mă sfătuiseră unii prieteni? Examinatorul, un tip foarte tânăr, parcă era adolescent, stătea în dreapta mea şi se uita la mine. Eu îmi potriveam tacticos oglinda retrovizoare (fără să fie cazul, dar aşa îmi recomandase instructorul), mi-am pus centura şi încercam să mă liniştesc. Eram cam ţeapăn la volan şi ştiam că nu-i bine.

Dintr-o dată, mi-am afişat forţat un aer nonşalant şi am pornit. Rapid, chiar m-am liniştit şi eram atent la drum. Cum ajungeam la o intersecţie, examinatorul mă punea să traversez şi să fac stânga, peste liniile de tramvai. La un moment dat, o bătrână voia să traverseze şi ea, iar eu mă pregătisem să pun frână. Dar ea mergea tare încet şi s-a oprit în dreptul stratului de flori care despărţea cele două sensuri. Când am văzut asta, mi-am continuat drumul.

Altă intersecţie, altă întoarcere peste linia de tramvai şi, ca un făcut, altă bătrână stătea pe zebra de pe carosabil. Am oprit, cedându-i trecerea. Dar baba stătea locului şi se uita aiurea. Am claxonat uşor, dar baba n-a reacţionat. Am coborât geamul portierei şi am strigat la ea:

– Ce faci, mamaie, mai travesezi azi?

– Da’ ce-ai cu mine?

– Păi, vreau să trec şi nu pot, că sunt cu un poliţist lângă mine şi mata ai prioritate…

Deşi a ridicat din umeri, baba s-a dat câţiva paşi în spate şi a urcat pe trotuar, aşa că mi-am continuat drumul. După alte două întoarceri peste linia de tramvai, examinatorul mi-a spus să trag pe dreapta, chiar în locul în care ne urcaserăm în maşină. Foarte liniştit, s-a uitat în foile lui şi mi-a spus:

– De două ori n-aţi acordat prioritate…

– Unde, la babele alea?!

Poliţistul m-a privit cu asprime:

– O dată la femeia în vârstă care s-a oprit la stratul de flori, ca să nu daţi peste ea…

Deodată mi-am amintit ce-mi zisese instructorul: „Să nu te iei în gură cu poliţistul! Spune-i că are dreptate, chiar dacă crezi că n-are!” şi l-am întrerupt grăbit:

– Aveţi dreptate, îmi amintesc…

Şi uite aşa mi-am luat carnetul de şofer din prima!

Comments

comments