Cum ne vindecăm inima rănită?

Cum ne putem reveni mai repede după ruperea unei relaţii? Suferim, ne doare, poate şi plângem, dar parcă nu-i asta calea de a uita. Să înlocuim o iubire cu alta? Poate, dar nu te îndrăgosteşti la comandă. Cum uiţi de iubire? O glumă, nu ştiu cât de bună, spunea că trebuie să faci cunoştinţă cu domnul Parkinson. Încercând să mă documentez asupra acestui subiect, m-a frapat faptul că majoritatea celor care au dezbătut tema le ofereau sfaturi numai femeilor, de parcă bărbaţii n-ar suferi ori n-ar avea nevoie de o povaţă. În cele din urmă, cum ne vindecăm inima rănită?

Mă îndoiesc că există o reţetă universal valabilă. Am văzut că nu ştiu ce specialist garantează pentru oricine vindecarea în fix trei săptămâni. Trebuie doar să-i urmeze sfaturile, zi după zi. La fel fac şi nutriţioniştii: în atâtea zile slăbeşti nu ştiu câte kilograme şi ai o siluetă de invidiat. I-auzi brâu’! Nu depinde de organismul fiecăruia, ci de urmarea paşilor indicaţi!

Şi, apropo, nu poţi uita iubirea căzând pradă unui viciu: de obicei, femeile se îndoapă, iar bărbaţii se îneacă în băutură. E o falsă impresie că ai luat o măsură pentru a uita. Deşi o faci cu disperare. Nu asta-i calea. Şi atunci, care?

Unii spun că-i normal să ne doară, dar asta nu înseamnă să şi suferim. Este în putinţa noastră să ne controlăm gândurile, pentru a nu suferi. Aşa o fi, nu ştiu. La un moment dat, el i-a declarat ei dragostea, în felul lui: „Dacă aş putea, te-aş turna într-un pahar şi te-aş bea! Aşa ai fi tot timpul cu mine”. Mda, şi dacă ar fi băut-o, mai apoi, ca s-o uite, şi-ar băga două degete pe gât?

Altcineva zicea că dacă ar fi ştiut că urmează despărţirea, ar fi făcut ceva special, ceva memorabil, pentru ca celălalt să nu poată uita niciodată dragostea lor. Se poate. Însă dacă ar fi făcut gesturi de acest fel tot timpul, mai mult ca sigur, erau şi acum împreună.

Confucius spunea că trebuie să-i laşi celuilalt libertatea. El va alege şi, dacă se va întoarce la vechiul partener, va fi al acestuia. Aşa o fi fost pe vremea lui, în China! Acum, partenerul pleacă, vine şi iar pleacă. Nu se ştie de câte ori. De obicei, până când celălalt oboseşte să-l tot aştepte, să spere şi apoi să suporte deziluzia.

Un medicament pentru uitare?

Şi totuşi, cum faci să-ţi vindeci inima rănită? Ah, ce bună ar fi poţiune, o pastilă ceva! Ei bine, cică ar exista aşa ceva în cea mai veche farmacie din Europa, o spiţerie de aproape şase secole din Tallinn (Estonia). De atâta vreme acolo se vinde un soi de marţipan, adică un amestec de miez de migdale şi zahăr.

Conform The Telegraph, 72% din leacul pentru inima rănită ar fi compus din migdale, iar restul, din nişte ingrediente secrete. Pe lângă zahăr. O porţie costă un euro şi cântăreşte 40 de grame. A, da: rectific, nu-i o porţie, ci o doză de medicament. Poartă şi un nume, Raeapteek. O fi, însă precis îngraşă! Şi atunci, cum uiţi? Să închizi ochii şi imediat să uiţi. Şi de tine, şi de celălalt.

Unii spun că trebuie să accepţi realitatea, oricât ar fi dureroasă: s-a terminat. A fost ca un drum a cărui lungime nu contează. Aşa cum a avut un început, evident, are şi un sfârşit. Şi nu contează nici că, odată ajuns la capătul lui, te doare. Important e că a fost bine că ai călătorit, atât cât ai făcut-o. Acum trebuie să te odihneşti, pentru ca mai apoi s-o poţi lua pe alt drum.

Ar trebui să extragi ceea ce e mai bun din orice experienţă a vieţii, chiar dacă e dureroasă. Ca să treci mai departe, trebuie să ierţi. Numai dacă ierţi, poţi scăpa de o încărcătură emoţională ucigătoare şi-ţi poţi vedea de viaţă. Aşa spun specialiştii.

Ce specialişti? Există vreun expert pentru inima rănită a fiecăruia dintre noi? Chiar şi experţii au avut şi mai au, câteodată, inima rănită. Şi mă îndoiesc că le-a fost de mare ajutor ştiinţa lor. Să le dea altora sfaturi, le-a fost mult mai uşor decât să le aplice ei înşişi… Şi atunci, cum să procedăm?

Din proprie experienţă, pot spune doar un truism: timpul vindecă orice rană. Şi de fiecare dată am luat-o de la capăt. Fiindcă aşa e viaţa, plină de drumuri, cu urcuşuri şi coborâşuri (vai, ce limbă de lemn!), cu ocoluri, cu obstacole, cu hăţişuri, cu greutăţi, dar şi cu bucurii, cu cale lină şi, la capătul fiecărui drum, am încercat să mă bucur de călătoria în sine.

Rămân cu amintiri pe care nici nu vreau să le uit, fiindcă ele sunt averea mea. Eu nu vă sfătuiesc să încercaţi să uitaţi…

Comments

comments

18 Comments

  1. diana 16/07/2014
    • Javra 16/07/2014
  2. Daniel 16/07/2014
    • Javra 16/07/2014
  3. blondy :) 17/07/2014
    • blondy :) 17/07/2014
      • elena 17/07/2014
  4. blondy :) 17/07/2014
  5. Adri 17/07/2014
  6. blondy :) 17/07/2014
  7. Rudolph Aspirant 18/07/2014
    • Rudolph Aspirant 18/07/2014
      • Javra 18/07/2014
    • Javra 18/07/2014
      • Rudolph Aspirant 18/07/2014
        • Rudolph Aspirant 18/07/2014
  8. maia 10/10/2014
    • Javra 10/10/2014

Leave a Reply