Am scris de mai multe ori despre existenţa unei forţe superioare, oricum am numi-o, în funcţie de confesiune: Mahomed, Allah, Dumnezeu, Buddha, generic, divinitate. Mulţi cred în existenţa ei, unii stau în expectativă şi nu ştiu ce să răspundă, pe când alţii resping cu hotărâre ideea. Concluzia mea e aceea că Dumnezeu există fiindcă trebuie să existe.

Un prieten, ateu convins, m-a întrebat cum de un om inteligent şi cultivat poate să creadă în existenţa unei fantasme numită divinitate. Răspunsul meu a fost că, tocmai fiind inteligent şi citit, nu poţi decât să accepţi existenţa acesteia. Pentru a desluşi tainele universului, se impune să pleci în căutarea lui Dumnezeu. Mulţi savanţi au spus limpede că viaţa este atât de complexă încât n-ar putea exista fără intervenţia unui Demiurg care a dirijat lucrurile voit, astfel încât aceasta să fie posibilă.

Complexitatea creierului sau a ochiului nu poate fi rodul selecţiei naturale sau al întâmplării. Pur şi simplu, n-are cum. Din nimic nu poate rezulta decât nimic. Eram copil când învăţam despre teoria evoluţonistă, care spunea că există un strămoş unic pentru toate vieţuitoarele. Se zice că ne înrudim cu primatele, dar că nu se găseşte veriga lipsă în evoluţia omului.

Mai târziu, am aflat cum tot mai mulţi cercetători se îndoiau de teoria lui Darwin şi, în cele din urmă, au înlocuit-o cu alta. Totuşi, evoluţionismul a rămas baza. I se opune creaţionismul, drag teologilor. Teorii… Nimeni nu poate explica totul despre minunea atât de complexă numită viaţă.

Ulterior, am citit cum logica te îndeamnă să accepţi existenţa lui Dumnezeu. Ce se întâmpla în mintea mea de fiinţă limitată la condiţia de om? Ceea ce era normal: când eram copil, fiind influenţat de persoanele dragi mie, părinţi, bunici, mătuşi, mă închinam, dar nu-mi puneam problema să mă întreb cui. Eram ocupat cu joaca.

Abia mai târziu, inevitabil, am început să-mi pun întrebări şi să caut răspunsuri la cei pe care îi socoteam mai înţelepţi decât mine. Şi tot inevitabil, nefiind mulţumit de răspunsurile primite, am început să mă îndoiesc de existenţa divinităţii. Desigur, am devenit ateu.

Dumnezeu există în măsura în care credem în El

Însă viaţa merge înainte şi mintea umană scotoceşte după răspunsuri, iar sufletul omului este în aşteptarea unei revelaţii hotărâtoare. Bineînţeles, am citit, am tot citit, haotic, necontrolat, orice şi despre orice. La 17 ani, printre altele, citeam Istoria religiilor a lui Mircea Eliade şi despre reîncarnare şi mempsihoză.

Mi se părea că fac un lucru aventuros, riscant pentru acele vremuri. Astfel de cărţi nu erau la îndemâna oricui. Am primit ajutorul unui cercetător care lucra la Biblioteca Academiei. Trebuia să fiu student pentru a avea acces la o astfel de lectură, ori eu abia eram licean. Ulterior, mi-am făcut ordine în lectură, eram mult mai selectiv. Bagajul meu de cunoştinţe s-a mărit şi am devenit nehotărât în ce priveşte existenţa divinităţii.

Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă există sau nu Dumnezeu, aş fi ridicat din umeri. În niciun caz n-aş mai fi negat, dar nici pentru existenţa Lui n-aş fi avut argumente. N-am fost un alt Petrache Lupu şi nu mi s-a arătat Dumnezeu. Cu siguranţă, ar fi fost mult mai simplu să-şi facă apariţia undeva, într-un loc aglomerat sau la televizor, în cele două ore de program tv impuse de Ceauşescu. Şi chiar m-am întrebat de ce nu risipeşte îndoielile în privinţa existenţei Lui, într-un fel simplu şi grăitor.

Consider că am evoluat firesc, de la condiţia de ateu la cea de agnostic, indiferent dacă l-am citit sau nu pe Thomas Henry Huxley. Nici nu mai ştiu dacă am făcut-o, mai curând nu, nu pe vremea aceea. Poate mult mai târziu. În tot cazul, n-am fost influenţat de ideile sale despre agnosticism. Îmi formasem deja un soi de convingere în imposibilitatea de a afla dacă există sau nu Dumnezeu.

Cum de am devenit credincios? La fel de normal cum am evoluat de la ateu la agnostic. Chiar cred că este o evoluţie. Am continuat să citesc ce au scris alţii mai înţelepţi decât mine şi mi-am format propriile convingeri. N-am avut nicio revelaţie, n-a fost nevoie. Pur şi simplu, simt că există Dumnezeu şi nu mai am nevoie de dovezi. Poate că Dumnezeu există pentru fiecare, în măsura în care credem în El.

La un moment dat, nu L-am mai căutat. Sau poate am făcut-o inconştient de asta, aşa cum li se întâmplă savanţilor care află nişte adevăruri fundamentale, fac descoperiri extraordinare. Chiar nefiind conştienţi de acest lucru, tot pe Dumnezeu Îl caută, deşi unii afirmă că sunt atei…

Acum ştiu de ce nu ni se arată: în căutarea Lui, afăm adevărul lucrurilor. Dacă nu L-am căuta pe Dumnezeu, n-am progresa. Fără să cauţi, fără să-ţi pui întrebări, n-ai ajunge să crezi în existenţa Lui. De asta spun că există Dumnezeu, fiindcă trebuie să existe, ca să evoluăm. Religia spune să credem şi să nu cercetăm. Dar fără să-L căutăm, nu ne-am putea autodepăşi.

Comments

comments