Mi-e dor de singurătate, de tăcere. Aş pleca şi m-aş tot duce undeva, în sihăstrie, să nu ştie nimeni de mine, ca să nu pot fi găsit. Lăsaţi-mă în pace! Încep să-i înţeleg pe acei preoţi care se retrag din viaţa lumească. Şi nu vor altceva decât să fie lăsaţi să trăiască în tihnă, să fie doar ei cu Dumnezeu. Este o companie mai plăcută decât oricare dintre noi. Şi, fiindcă veni vorba, poate îmi explică cineva de ce şefului îi vorbim cu dumneavostră, dar pe Dumnezeu îl tutuim…
S-au făcut experienţe despre ce înseamnă să trăieşti în singurătate. Mai mult, solitudine şi lipsă de lumină. A fost un experiment ştiinţific în toată regula. Un voluntar a trăit într-o peşteră, fără lumină, fără ceas, fără companie, fără legătură cu lumea de afară. Doar cu alimente şi apă. După trei luni s-au dus după el.
– Ce faci, vere, nu ţi s-a făcut dor de noi?
– Nu prea, să-ţi spun sincer. Dar a fost vorba că nu mă deranjaţi trei luni încheiate…
– Păi au trecut trei luni. N-ai numărat zilele?
– Ba da, dar mie nu-mi ies trei luni la socoteală, ci numai vreo două. Sigur nu v-aţi încurcat voi la numărătoare?
Omul îşi notase numărul zilelor care se scurgeau după percepţiile lui, neavând ca reper ciclul zi-noapte şi în lipsa unui instrument de măsurare a timpului. Ei bine, timpul s-a condesat pentru el. Vedeţi? Cam asta aş vrea să se întâmple şi cu mine: să mă retrag undeva, într-un loc uitat de lume.
Fără televizor, radio, telefon, calculator, internet. Hai, treacă de la mine, îmi iau un ceas şi nişte cărţi. Ar fi ideal să am la dispoziţie alimente sau materia primă, pentru a-mi găti eu însumi ce poftesc, cu puţina mea pricepere în gastronomie. La ce mi-ar trebui un televizor? Să văd ştirile de la ora 5 după-amiază de pe PRO tv, cu şirul lor nesfârşit de morţi?
Numai despre moarte e vorba: câţi oameni au decedat în timpul unui cutremur nu ştiu pe unde în lume, cu câte victime s-a soldat un groaznic accident rutier, numărul morţilor şi dispăruţilor de după trecerea unui taifun cu nume de cucoană etc. Doamne, trebuie să fii bolnav să cauţi numai materiale referitoare la moarte! Şi dacă urmăreşti zi de de zi jurnalul de la ora 5, te îmbolnăveşti şi tu. Şi ce să mai văd? Un aşa-zis show cu dame golaşe, cu decolteul doldora de silicon şi buzele, de botox? Au înfăţişare de curve obosite şi îmbătrânite în dezmăţ. Şi ce ar mai fi? Un film vechi de minim 3 ani?
Şi ce să ascult la radio? Aceleaşi ştiri lipsite de substanţă? Aceleaşi melodii în fiecare zi, dintre care puţine au şi final, fiindcă se bagă un aşa-zis om de radio care să ne spună ce urmează? Oamenii ăştia de radio n-au priceput că o melodie e o operă de artă în sine şi intrând peste ea, întrerupând-o cu vorbăria lor preţioasă, o strică, o siluiesc. E ca şi când ar lipi o etichetă pe buzele Mona Lisei. Dar lor le place să se audă vorbind…
Dacă am un laptop şi internet, înseamnă că am cu mine întreaga lume, de care vreau să scap, măcar pentru un timp rezonabil, ca să mă refac. Iar la telefon pot fi deranjat de vreun coleg sau prieten, de vreo rudă căreia i se face brusc dor de mine taman când n-am eu chef. Aş vrea lumină, da, soare întreaga zi, o bucată de ţărm nebătută de piciorul omului şi valurile unei mări fără balize şi salvamari. Nu vreau condică, nu vreau alergat după autobuz, fără sunetul ceasului deşteptător, fără responsabilităţi sociale sau familiale. Lăsaţi-mă în pace! Doar o vreme. Spuneţi voi, cer prea mult?
Ceri ceea ce, probabil, ne dorim cu totii. Uneori e bine ca o bucata de vreme sa fi rupt de tot. Insa, in ziua de azi e tot mai greu sa gasesti aceea bucatica de timp.
Şi eu care credeam că e un sentiment unic…
Am mai avea nevoie de cateva milioane de planete, pentru ca suntem destul de multi cei care vrem sa stam macar o perioada singuri cu gandurile noastre, in locuri necalcate de picior de om. Minunat articol, Javra!
Mulţumesc! Deci nu sunt singurul?
Nu esti singurul nici macar in aceasta privinta! As locui probabil in pestera de vis-a-vis, rugandu-ma sa nu ne intalnim.
Îţi dai seama ce surpriză neplăcută, pentru amândoi,
să dăm nas în nas pe o insulă presupusă pustie?
Mi-as dori sa ma rup de tot ce inseamna cotidian. Dar nu prea mai sunt locuri salbatice, unde sa nu intri in legatura cu civilizatia.
Văd că toţi dorim acelaşi lucru.
Credam că numai pe mine m-a apucat bâzdâcul…
Şi eu am momente când vreau să fug şi să nu mai văd pe nimeni. Cred că fiecare om trece prin aşa ceva măcar o dată în viaţă.
Nu se poate! Trebuie să stai pe baricadele blogului!
Anul trecut mi-am rupt piciorul, rau de tot. Locuiesc,intamplator,intr-o casa in padure,la propriu. Nu aveam facebook,nu am deschis televizorul decat rar, si asta cand aparea sotul acasa, si nu m-am plictisit deloc. Daca as fi intalnit-o pe Vienela atunci, as fi inceput probabil sa scriu mai repede. Altceva vreau sa spun: nu mi-au lipsit oamenii,socializarea,si am facut lucruri pe care le tot amanam. De atunci am ramas selectiva:nu mai merg unde nu vreau, si-mi place in …sihastria mea…intamplatoare. Tu scrii prea bine….ramai cu noi
Puteai să-ţi rupi piciorul bine de tot şi era mai suportabil…
Sper să nu fiu nevoit să-mi rup ceva ca să am un pic de răgaz.
Deja am făcut de două ori astfel de experimente. Prima oară aveam 32 de ani. A doua oară 41. Deci cam odată la 9 ani se petrece fenomenul.
După cel de-al doilea experiment, cam după 4 ani, am realizat că oriunde m-aş duce tot peste mine dau. Doar forma diferă. Conţinutul e acelaşi.
Şi încă ceva. M-au muşcat de două ori câinii. De fiecare dată au luat-o la fugă. Dar oamenii??? I-am lăsat să muşte. Cel puţin o perioadă. Apoi am început şi eu să mârâi…
Cred că te speriai, dacă nu te regăseai…
Şi pe mine m-au muşcat câinii în două rânduri. Dar n-au fugit, nemernicii!
Doar aşa am ajuns la concluzia că singurul lucru de care (mă) mai sperii sunt doar eu însumi. 🙂
Am reuşit să mă întorc cu mintea în perioada când m-au muşcat patrupedele. De fiecare dată am realizat una şi aceeaşi cauză. Vina… atunci când te simţi vinovat de ceva. Şi să ştii că patrupedele simt asta. Sunt prea cinstite ca să se ascundă!
Uite… îţi dăruiesc un pic de apă. Pe mine mă vindecă. 🙂
Vina?! Ştiam că simt frica, fiindcă atunci cânde ne temem se formează mai mult nu ştiu ce hormon, pe care bestiile îl miros. O fi de vină tot vreun hormon…
Mulţumesc pentru muzică!
Frica, ura, răzbunarea, toate vin din regiunea abdominală. Câinii se nasc câini. Le este imposibil să mai înveţe şi altceva, iar comportamentul lor este dat de mediul în care se află. Biologul Bruce Lipton a făcut o demonstraţie extraordinară legată de acest mediu de dezvoltare. A pus aceeaşi cultură de celule în trei medii diferite. După o perioadă de timp celulele au început să difere. Unele dintre ele au început să se dezvolte ca celulele specifice oaselor, altele cu muşchii, altele cu nervii. La fel se întâmplă şi cu oamenii. La naştere suntem toţi la fel. Depinde de mediul în care creşti. Dacă un om este tratat ca un câine atunci îi va trata pe cei mai mici ca el la fel.
Nevoia de linişte este o nevoie umană. Aşa cum trupul este hrănit cu diverse, tot aşa şi sufletul. În oraş e greu, dar se poate. Fiecare obiect materializat are un buton on-off. Aşa şi omul. Eu dau off cât de des pot. Şi pot.
E bine că poţi face asta.
Înseamnă că depinde numai de tine să te scoţi din priză, indiferent de acţiunile celorlalţi.
Eu altă problemă am. Mi-aș dori să am curaj să mă rup de toate. O zi, numai una. Dar de toate, de tot. Nu-i nevoie de insulă puștie, nici de o peșteră aflată la dracu-n praznic. Nu. Aș putea fi singură și aici, pe-aproape, într-un colț de lume, pe-un vârf de munte. Nici n-ar fi efort prea mare. Doar că… de fapt, curajul de-a mă rupe total de lume îmi lipsește. Și lipsa lui e frustrantă. Că văd că, deși nu mă uit la TV de doi ani, de exemplu, de internet nu mă pot lipsi. E mai rău ca un drog, e în sânge, a acută nevoia de el.
Și mă întreb dacă ne mai putem desprinde… dacă ajunge doar să ne dorim…
Să ştii că dependenţa de calculator şi implicit de net e reală.
Chiar constituie o boală şi-i loveşte foarte tare pe copii…
Tu, om matur, te mai poţi dezlipi din faţa calculatorului,
dar un copil e greu de detrminat să lase jocurile deoparte.
Doar ce vorbeam cu cineva astazi ca ma enerveaza maxim prezentatorii astia de radio!
Sunt cumpliţi. Dacă sunt doi sau mai mulţi în gaşcă,
se pun pe râs şi se cred foarte amuzanţi, când de fapt ascultătorii
se enervează şi schimbă frecvenţa. Şi acolo sunt alţii la fel…
Ai dreptate. Din 9 programe de radio cate am memorate in masina, sunt momente in care nu am ce sa ascult.
Eu am nevoie de aceasta liniste si singuratate zilnic, dupa ce vin de la serviciu. Altfel nu se poate. Macar doua ore si e ceva. Sa imi revin psihic. 😛
Ei da, cu porţii mici, cât se te menţii pe linia de plutire.
Am si eu nevoie de momente de liniste, iar daca simt musai nevoia sa plec, ma duc in parc si ma asez pe-o banca. Eu as pleca uneori undeva departe de toti cei din jurul meu. Dar n-as pleca intr-un loc pustiu. M-as plictisi teribil. Sa nu vorbesc eu cu cineva? Sa nu comentez cu altcineva o carte dupa ce am citit-o? Sa nu ascult eu muzica si sa ma ascult doar pe mine? Nu, multumesc. Poate cu alta ocazie.
Ba, dacă ai avea în grija cui să-ţi laşi copila,
parcă ţi-ai lua un MP3 şi tot ai dispărea puţin…
De ce trebuie sa ai tu dreptate si sa-mi reamintesti ca nu mai am mp3 si nici cu cine sa las copila? Esti nedrept!
Ştiu, ticăloşia mea n-are margini, iese din blogosferă!
Sunt de multe ori eu si cu blogul…
Radio nu ascult deloc. Nu-l suport.
La tv mai mult stiri sau Nat. Geogr. In rest…eu cu mine si cu ai mei. Dar nu m-as supara sa fiu undeva singura-singura. Nu sufar de singuratate cum am auzit ca sufera unele persoane. Nu ma plicitisesc absolut deloc cu mine insami. Pe mine ma suport in totalitate 😉 :))
Eşti mai permisivă decât credeam.
Nu ştiu cum te poţi suporta…
Nu ceri prea mult, dar știi și tu asta. Când îmi vine să fug și n-am unde, mă culc. Când mă trezesc, mă întreb de mai vreau s-o iau la goană, iar dacă răspunsul e tot afirmativ, mă culc la loc. Și dorm cu forța, până-mi trece. 🙂
În privința lui Dumnezeu, cred că-l tutuim pentru că-l percepem ca pe un prieten mereu la îndemână, un umăr care nu cedează, nu ca pe un șef. La șef nu te duci cu rugăminți de taină, la un prieten da. Părerea mea. (Și-ar mai fi și răspunsul ăla cu respectul care nu șede într-o formulă de adresare…)
Nu cred că-i cazul să mai menționez că mi-a plăcut în mod deosebit articolul ăsta și că m-am regăsit, oarecum, în el. Uite c-am făcut-o, totuși, să fiu sigură. 🙂
Terapie prin somn. E o soluţie, dacă poţi dormi bine.
Explicaţia pentru tutuiala cu Dumnezeu mi se pare logică.