A venit vara şi, ca de fiecare dată în perioada asta a anului, m-a pălit un dor de ducă, oriunde, numai să uit de Bucureşti. Ţin minte că cineva ne întreba dacă ne place oraşul în locuim şi de ce. Ei, da, mi-ar fi plăcut oraşul în care locuiesc, oricare ar fi fost el, dintr-un soi de patriotism local. Sunt o mulţime de oraşe mai frumoase, mai curate decât Bucureştiul. Dar e oraşul în care m-am născut şi am crescut. Toate etapele importante ale vieţii mele au legătură cu el. Dar acum m-aş sui în maşină şi m-aş duce.
M-am şi gândit unde aş pleca. Oriunde, sigur, dar trebuie să am o ţintă. Unde pot simţi că sunt în vacanţă? La munte mă atrage posibilitatea ca în fiecare dimineaţă să-mi aleg un alt itinerar pentru a urca încetişor, cu popasuri dese şi alimentare cu lichide. Îmi aduc aminte că eram la Băile Herculane şi tocmai ne întorseserăm de la o astfel de aventură în locuri necunoscute pe munte.
Blocul în care locuiam, la o rudă, se vedea în faţa noastră la 200 de metri. Ne-am oprit şi ne-am lungit obosiţi pe iarbă, în apropierea unui tufiş bogat. Vorbeam cu toţii despre ce vom face mai pe seară, după ce trece vipia, era foarte cald şi rămăseserăm deja fără strop de apă, dar parcă era bine să mai stăm puţin pe iarbă. Şi cum vorbeam de una, de alta, din tufişul acela frumos, bogat, aflat la doi metri distanţă de noi, a ieşit agale, cumva maiestuoasă, o viperă cu corn… Am amuţit cu toţii.
Jur, era mare și înspăimântătoare, dar frumosă. E greu să descriu sentimentele pe care le aveam, teamă, dezgust, dar şi încântare, atracţie. Acel amestec de oroare şi curiozitate nu l-am mai avut niciodată. Vipera s-a îndepărtat de noi, parcă nepăsătoare la reacţia pe care ne-o stârnise.
Ştiam că, toretic, puteam întâlni o astfel de creatură, dar tot am fost surprinşi. Şi ce culoare imposibilă! Avea un soi de desen în lungime, în tonuri de maro, negru, ocru, puţin galben şi verde. Atât mi-a rămas în minte din acel concediu. M-am gândit că dacă ar fi fost numai unul dintre noi acolo, cobra l-ar fi atacat. Mă felicitam că fuseserăm cu toţii, vreo 5-6 persoane.
Dar acum aş pleca singur sau numai cu cineva care să-mi împărtăşească gusturile, să ştim să ne ascultăm tăcerea şi să ne-o înţelegem unul celuilalt. Însă e greu de găsit o astfel de persoană. Aş avea de făcut doar alimentarea cu benzină şi aş putea pleca. Unde? Habar n-am…
De ce trebuie sa credem ca animalele salbatice nu au altceva de facut decat sa atace oameni? Am fotografiat vipere de la 10 cm distanta si nu a sarit una la mine.
Frica de serpi o inteleg, dar a-i imputa unui animal salbatic ca se apara sau isi apara puii ori teritoriul ma face sa raman dezamagit de educatia pe care cretinul ala de Ceausescu, mare vanator, a lasat-o dupa el.
1. Nu mi-e frică deosebită de şerpi, deşi sunt născut şi crescut în mediu urban.
2. Nu m-a educat Ceauşescu, nu-i cazul să fii dezamăgit.
3. Orice animal îşi apără teritoriul, după cultura mea generală.
4. Ne-am trântit pe iarbă la doi metri de cobră. Dacă se speria, ne putea ataca.
5. Noi nu ne aflam acolo să fotografiem cobre, ci să ne odihnim. Era o diferenţă de aşteptări şi de dorinţe între noi şi tine.
6. În repetate rânduri ni se atrăsese atenţia să fim vigilenţi la eventuala întâlnire cu cobrele de către ruda noastră care locuia acolo. Era doctor şi avusese destule cazuri.
După comentariul tău, stau şi mă întreb la ce se mai fabrică antiviperin şi de ce nu ne luăm o cobră drept animal de casă.
Vipera cu corn si cobra…doi serpi diferiti.
Ai nostalgii cu vara, vad… 😉
o adevarata experienta excursia asta 🙂
Să ştii tu!