De ce minţim? Pur şi simplu pentru că adevărul e mai complicat decât minciuna, pentru că adesea este incomod şi dificil de explicat. De aceea folosim micile minciuni, ca atunci când spunem la telefon „sunt blocat în trafic”, însă în realitate nici nu plecaserăm de acasă. E preferabilă oricând o minciună frumoasă, unui adevăr trist. Ultimele cercetări ştiinţifice par să arate că încă din leagănul civilizaţiei umane, minciunile ne-au ajutat să ne înţelegem mai bine unii cu ceilalţi. Mai mult, dacă oamenii nu se foloseau de minciuni, omenirea ca specie s-ar prea putea să nu fi supravieţuit.
Păi cum ar fi să spunem adevărul în toate cazurile? De exemplu, când ne întreabă o colegă de serviciu cum îi stă noua ei rochie, noi să-i spunem adevărul, adică îi face fundul mai mare decât este, decolteul e prea îndrăzneţ chiar şi pentru o secretară modernă şi că acea culoare îi evidenţiază cearcănele? Pentru confortul ei psihic, îi vom spune că-i ravisantă şi va frânge inimile bărbaților…
Sau, atunci când ne întreabă şeful cum stăm cu nu ştiu ce lucrare, cum ar fi să-i spunem că ne doare exact la bascheţi de ea, că ni se face lehamite numai când îl vedem, dar să mai şi deschidă gura? Barem dacă ar face-o ca să ne laude pentru îndeplinirea altor sarcini de serviciu, nu ca să ne împingă de la spate. Dar noi nu vom spune nimic din toate astea, ci că lucrarea e în curs de finalizare, chiar dacă nici nu ne-am apucat de ea…
În mai toate societăţile, chiar şi în cele ale albinelor, furnicilor, maimuţelor antropoide, cooperarea se răsplăteşte. Iar cei care pun mai presus interesul personal celui colectiv sunt pedepsiţi de societate. Suntem obligaţi să cooperăm. Pe de altă parte, pentru a coopera pe termen nedefinit, trebuie să avem puterea de a renunţa la propriul interes măcar pentru un timp, dar ne e tare greu, cu toate că ştim că numai împreună putem rezolva probleme insurmontabile fără cooperare.
Lumea este o societate foarte complexă, care se întemeiază pe relaţii, iar minciunile reprezintă un act de autoapărare, de supravieţuire. Multe vietăţi folosesc disimularea, minciunile. Se pare că până şi bacteriile emit semnale false pentru a fi ajutate de celelalte, pentru a impulsiona cooperarea. Asta spun savanţii.
Nu vreau să scuz acest comportament la prima vedere condamnabil, dar uzităm de minciuni pentru avantajele pe care ni le pot aduce. De ce minţim, de fapt? Ca să câştigăm încrederea colegilor şi bunăvoinţa şefilor, pentru a flata, a deveni dezirabili în ochii clienţilor etc. Deunăzi am fost într-o piaţă, pentru a căuta nişte fructe. M-ar fi tentat nişte piersici mari, moi, zemoase, cum n-am mai văzut de ani buni. Un, hai să-i zic, ţăran avea nişte piersici de vânzare. L-am întrebat:
– Sunt moi piersicile?
– Aa, nu, domnule, sunt tari, puneţi mâna pe ele!
– Da, sunt tari. Eu căutam unele moi…
– Vai, dar sunt moi, domnule!
Am izbucnit amândoi în râs. Astfel de mici minciuni sunt de înţeles. Dar cu cât privim mai sus, la straturile superioare ale societăţii, cu atât minciunile sunt mai mari, devin sfruntate. Desigur, cei care le emit fără să clipească au un scop bine definit. De exemplu, politicienii se luptă pentru putere şi fiecare va promite mai mult şi mai bine alegătorilor. În final, cineva va fi ales, iar promisiunile nu vor fi niciodată onorate. Şi dacă ar fi fost alcineva ales, era acelaşi lucru…
Despre alte minciuni vom mai vorbi curând.
Minciuna are picioare scurte, insa fara ea nu ne putem descurca in viata. Toti suntem mici Munchhausen-i 🙂
Ai dreptate, mincinosule! 🙂
Minciuna este in general privita negativ. Are insa si partile ei bune. Depinde de context si de scop.
Cine s-ar putea lauda ca nu a mintit niciodata? Nimeni 🙂
Politicienii s-ar lăuda…
Am observat ca de cateva zile esti foarte suparat pe parlament / politicieni. S-a intamplat ceva grav? Sau asa erai si inainte doar ca nu am sesizat eu? 🙂
Eram de mult supărat pe toţi parlamentarii, de peste 20 de ani.
Dar parlamentari de soi ca acum n-am avut niciodată.
Acolo sunt mai mulţi recidivişti pe metru pătrat decât în orice puşcărie. Rar îl mai saltă pe câte unul şi-l leagă.
În ritmul ăsta, nu se va curăţa niciodată. Şi iar vin alegeri, iar ne mint frumos şi iar te trezeşti cu fel şi fel de neaveniţi în fruntea ţării…
Opinia personala referitoare la micile ipostaze cotidinere este ca mintim voluntar si involuntar. Cu dorinta de a nu afecta negativ prietenul, sotia sau bunica, aducem in conversatiile noastre cate o scurtcircuitare a situatiiei.
Evitam adevarl in cazul unde ar putea deveni taios si poate durerea cu conseciinte, chiar daca am fost drepti, dar dreptatea nu se mai rasplateste.
E adevărat şi asta.
Mai, da’ poza cu piersicile e foarte reusita!Cam moi, e adevrarat…:))
Sunt pepenii Annei Nicole Smith, o celebră divă care s-a măritat din dragoste curată cu un octogenar care avea un picior în groapă. Absolut întâmplător, fericitul mire era putred de bogat. De atuci, când spui Anne Nicole, spui mincinoasa mincinoşilor. Oamenii sunt cârcotaşi, ce vrei…
Da, minciuna e necesară, face parte din cotidian!
Zilele astea, în discuțiile interminabile cu fecioră-miu, trage o linie imaginară – ce-i drept! – și-mi spune:
” -Mami, am înțeles că voi, adulții, ne învățați că viața e făcută din 2 vieți: o viață adevărată și-o viață mincinoasă… Abia aștept să fiu adult, să pot exersa pe ambele și nimeni să nu-mi mai reproșeze nimic!!!”
Când era la cămin, a spus unei fetițe că are ochi ca ai unei văcuțe. Doamna educatoare m-a chemat de urgență, spunându-mi că al meu copil vorbește VULGAR. Ce educație e asta?!…
Întrebându-l, ne-a replicat:
” Vaca are cei mai frumoși ochi din lume, sunt calzi, cu gene lungi și așa de cafenii! Am crezut că o să-i placă, în schimb, doamna m-a pedepsit…Cine să-i mai înțeleagă pe adulții ăștia!Mami îmi spune într-un fel, doamna în altul…”
… A fost o lecție pentru doamna…sper c-a înțeles-o!…
Minciuni adevărate, adevăruri mincinoase…așa-mi place să le denumim mai nou!
Hehehe, partea asta de educație e cea mai grea, când trebuie să-i faci să-nțeleagă că adevărul crud nu-i de rostit, apreciată fiind minciuna frumos decorată…o numim diplomație…
Apropos, a făcut furori Anne Nicole Smith la vremea ei, Dumnezeu s-o odihnească-n pace!
O zi minunată!
Educatoarea e cam vacă…
Anna Nicole Smith jura că-l iubeşte la nevoie pe bărbatul ei octogenar.
Ba jura că aşa un bărbat aşa viril n-a întâlnit niciodată…
Educatoarea e cam vacă, dar n-are ochi frumoşi.
Ana Nicole jura că-l iubeşte la nebunie pe bărbatul ei octogenar.
Spunea că-i cel mai viril bărbat pe care l-a cunoscut…
Ideea e ca fiecare dintre noi a mintit macar odata-n viata 🙂 Si eu recunosc ca am mintit in anumite cazuri si nu pentru ca mi-as fi dorit, pur si simplu am considerat ca trebuie sa ascund acel lucru(pentru moment).
Dacă susţineai că ai spus numai adevărul, ştiam că minţi. 🙂
La mici minciuni, unele care poate ca salvand situatii foarte delicate, nu e om pe lume sa nu fi recurs. Exista insa si mincinosi patologici, care chiar se simt bine mintindu-i pe cei din anturaj… Pur si simplu.
Se pare că ştii despre ce vorbeşti… 🙂
Vad ca nimeni nu a adus inca in discutie minciunile fata de sine insusi. Dupa parerea mea ele pot fi utile, ba chiar si sanatoase atunci cand suntem socati sau chiar speriati de ceva atat de rau, incat pur si simplu refuzam sa vedem ce e acolo, plus stergem asa din memorie momentul respectiv la care am fost martori relativ traumatizati, (fie primari, adica am patit noi o chestie, fie chiar si secundari, de ex am vazut un film sau o situate deosebit de horror). Unele persoane, cred eu, pot fi mai sensibile la a fi socate de lucrri care pe altii ii lasa oarecum insensibili. Presupun ca aceste persoane utilizeaza mai des aceasta metoda de a se minti pe sine insusi pt a putea functiona in continuare cat de cat OK in ciuda faptul ca sunt socati asa mai toot timpul. Asta ar fi deductia logica, insa drept sa spun habar nu am daca e si ceva concret posibil adevarat. E doar asa o teorie, doar voiam sa subliniez ca minciuna fata de sine insusi nu e neparat mereu patologica ci poate fi si utila, desigur, cu moderatie, ca orce lucru. De altfel nici nu e recomandabil a trai asa vreme indelungata intr-un loc unde se intampal lucruri deosebit de socante, de ex o zona cu cutremure si tsunami frecvente, de ex Japonia, sau o zona cu conflagratie destul de violenta si indelungata, deja cronica, (de ex asa Afghanistan sau Somalia), pt ca asta presupun ca e ff stressant pt orice om, oricat de putin sensibil ar fi el din fire.
Aici ai dreptate.
Desigur, tot dinminciuna in minciuna asupra sine insusi, lumea se pote si desenzitiza la violenta, dar nu stiu daca asta e bine, deci desigur ca e bine ca si minciunile fata de sine insusi de tip util protector sa fie cat mai rare. Dar asa daca nu e legat de violenta, ci de ex legat de anxietatea ca suntem incomptenti la vreun serviciu, cred ca e OK sa ne mintim ca suntem de fapt competenti, ca pana se descopera ca nu eram competenti, de fapt s-a incheiat si proiectul, primim si bonus, adica iese tot in folosul nostru, (asta desigur daca nu avem un serviciu de importanta vitala nationala si de mare raspundere, ca de ex construirea unui pod, sau a unui avion, sau functionar la Inst Cultural Roman, etc), ca atunci zau chiar conteza sa fim competenti ca se pot isca consecinte neplacute din posibila noastra incomptenta, deci, dupa parerea mea, daca ne stim asa predispusi la a ne minti pe noi insine ca sa ne fie mai usor in viata, sau chiar si in scopuri artistic-creative, ar fi mai bine sa nu incercam sa obtinem un job de sef de proiect al construirii unui pod, reactor nuclear, avion, sau functionar la ICR, mai bine sa-i lasam pe altii, care sunt mai nesimtiti sa faca acest fel de joburi de mare importanta si raspundere. Nu stiu totusi daca e valabil si pt joburile de politicieni, adica ce fel de om sa fie preferabil unul politician, unul total nesimtit, sau unul mai sensibil insa care se minte incontinuu pe sine insusi ?
Am reţineri faţă de eventuala sensibilitate a unui politician.