Iniţial, ne-am dus în Munţii Retezat ca să schiem. E acolo o vilă frumoasă, plasată exact între cele două pârtii, cu telescaunul la 50 de metri de ea. Mă rugam doar să nu mă apuce o criză de sciatică. Asta ar fi compromis întregul sejur pentru mine şi, sunt convins, şi pentru prietena mea. Mă aşteptam ca, după două zile de schiat, să venim acasă rupţi de oboseală. Ne-am dus la munte anchilozaţi şi ne-am întors plini de energie. Dar fuseserăm la schiat, nu la tratament! De unde atâta energie?

Schiez onorabil, deşi prietena mea crede că sunt cam ţeapăn. Tot ce se poate, dar cauza o reprezintă vechile mele dureri lombare. Am venit echipaţi cu clăpari şi schiuri Atomic, pe care le-am ceruit cu grijă. Dar puteam închiria echipament foarte bun chiar de la Vila Alpin, la care ne-am cazat. Am ajuns vineri spre seară, după un drum care, teoretic, ar fi trebuit să fie obositor. Ninsese, iar zăpada era tocmai bună de schiat. La munte am aflat că sunt foarte multe feluri de zăpadă, iar cea de pe pârtii, acum, era excelentă.

Alice, prietena mea, îmi spusese pe drum că abia aştepta să facă un duş fierbinte şi să se bage în pat. Dar ajunşi la vilă, după o cină gustoasă, parcă nu aveam astâmpăr. Am ieşit amândoi, iar eu mi-am luat clăparii şi schiurile. Nu prea aveam unde să mă desfăşor, se lăsa întunericul, dar anticipam partida de schi de a doua zi.

Mi-am apropiat vârfurile schiurilor şi am coborât puţin în plug, cu viteză redusă. Nu ştiu cum am făcut, dar am căzut. M-am ridicat greu, ajutat de Alice, care râdea de mine, spunându-mi că am îmbătrânit. Râdeam şi eu, deşi mă durea glezna piciorului stâng şi mi-a trecut prin cap că a doua zi încheietura mea va fi vânătă şi umflată. Nu mai spun că îmi simţeam nervul sciatic făcându-şi de cap. Mda, nu era bine. Ne-am întors la cabană, deşi alţi turişti rămăseseră afară şi beau ceai cald din termosuri. Mi-am făcut un duş, iar Alice mi-a uns glezna cu nu ştiu ce alifie.

A doua zi de dimineaţă, am constatat că glezna mea era ca nouă şi nici nervul sciatic nu mă deranja. După ce am rupt pârtia şi am căzut de zeci de ori, nici eu, nici Alice nu eram deloc obosiţi. Uitaserăm de problemele de la serviciu, grijile rămăseseră acasă. N-aş fi reuşit să mă concentrez asupra muncii, deşi, preventiv, îmi luasem laptopul cu mine. În vilă aveam internet wireless, dar cine se gândea la job?

Tare aş fi vrut ca ziua aceea să nu se mai sfârşească, să fie o picătură de eternitate într-un ocean de viaţă trecătoare. Să tot cădem pe pârtie şi să ne ridicăm mai vioi, cu mai multă poftă de joacă, la infinit. Cristiană, plug, căzătură, râsete şi de la capăt. Dar, inevitabil, s-a lăsat întunericul. Eram la cota 1400, iar creasta muntelui, aflată cu doar vreo 450 de metri mai sus, se pierduse în întuneric. M-am întristat pentru o clipă, însă Alice era fericită, iar veselia ei e molipsitoare. Da, mai aveam o jumătate de zi de weekend, iar viaţa e frumoasă.

A doua zi de dimineaţă, după un mic dejun rapid, în restaurantul vilei de trei stele, unde mâncarea e extraordinară şi servirea ireproşabilă, ne-am alăturat unui grup de turişti cu care ne împrieteniserăm încă de pe drum, la sosire. Voiam să ajungem la Schitul Straja, despre care se punea că e unic în România, în care se găsesc nişte icoane făcătoare de minuni.

Există un tunel de acces cum n-am mai văzut, ai cărui pereţi sunt împodobiţi cu toţi sfinţii din întregul calendar creştin ortodox. În tot timpul în care am vizitat lăcaşul de cult, mai multe femei lăcrimau. Una dintre ele era Alice. Şi nu m-am mirat deloc. Locurile au ceva magic în ele, încărcătura emoţională e copleşitoare. Acolo, n-ai cum să fii altfel decât smerit. Îţi dai seama cât de mic şi neînsemnat eşti, o fărâmă de viaţă zgomotoasă şi trecătoare în mijlocul unei eternităţi mute.

Nu-ţi vine să vorbeşti, dar dacă trebuie, eşti monosilabic şi o faci în şoaptă. Paşii îţi sunt grei dar păşeşti cu grijă să nu tulburi liniştea absolută, în care toată lumea se roagă în gând. Şi nu ştiu cum se face, dar simţi că eşti de-al locului, că te-ai întors la izvoare, e ceva “de acasă”. Muntele, brazii, schitul sunt fraţii tăi. Am trăit o senzaţie unică, greu de descris, de contopire cu natura, într-o atmosferă densă, străbătută de o energie nevăzută şi nedefinită.

Un bărbat mai în vârstă, venit din Cluj, mi-a povestit ceva despre un canal energetic misterios, care trece prin vârful Straja şi ajunge la Sarmisegetuza, străbătut de energie divină. “O să vezi când ajungem la cruce, să ne încărcăm cu energie!” Nu ştiu, tot ce se poate, asta ar explica de ce nimeni nu se simţea obosit acolo. Eram revigoraţi cu toţii, iar cauzele erau multiple: liniştea conferită de rugăciune, icoanele făcătoare de minuni, vila primitoare, aureolată de măreţia muntelui, pârtiile animate de veselia schiorilor, totul contribuia la această stare de bine.

Din iarnă, de când am fost la Straja, n-am mai avut probleme cu sciatica. Vreau să fiu iar măcar pentru un weekend în Retezat, cu iubita mea. Mă voi reîntâlni cu prietenii mei, administratorii vilei, oameni calzi şi primitori, dar şi cu unii dintre membrii vechiului grup. Mi-e dor de ei, de pârtii, de schit, de munţi, de acea stare de bine atât de specială, unică.

Comments

comments