M-am hotărât să înfiinţez o rubrică duminicală permanentă, intitulată, cel puţin momentan, „Recomandările săptămânii”, din lipsă de originalitate, în care să atrag atenţia asupra unor postări care au apărut în săptămâna care tocmai s-a scurs. Desigur, subiectivismul are un rol marcant. Asta nu înseamnă că îmbrăţişez în totalitate ideile care se desprind din ele, dar cred că sunt interesante şi vă îndemn să le citiţi.

Simona, o prezenţă de curând remarcată în blogosferă, ne pune în faţa unei dileme: cum e mai bine, şomer sau cu un loc de muncă nesatisfăcător? “Locul de muncă se distigea din două perspective: 1. lipsa locului de muncă (durerea) corelată cu dorința de a obține un loc de muncă (plăcerea); 2. existența unui loc de muncă nesatisfăcător (durerea) urmată de dorința eliberării de sub jugul acestuia (plăcerea).

Cele două perspective sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede. Ceea ce le diferențiază este percepția noastră asupra realității. În primul caz abordarea se face din exterior, iar în cel de-al doilea, din interiorul frustrării.

Fie că este vorba de incapacitatea de a găsi un loc de muncă după finalizarea studiilor sau dispariția fostului loc de muncă (concediere, restructurare, demisie…), simptomele sunt aceleași: sentimentul de lipsă de valoare și securitate…; sentimentul de inadaptare la societate…; scăderea stimei de sine și a încrederii în forțele proprii; furie, panică, teamă sau chiar depresie”.

Alexandra ne sfătuieşte să ne facem un obicei din a fi fericiţi: “Există vreo reţetă pentru a fi fericit? …Decide cineva pentru noi dacă suntem fericiţi sau nu? Bineînţeles că nu. Noi avem ultimul cuvânt; numai că suntem prea preocupaţi să câştigăm cât mai mulţi bani, să avem cel mai lăudat job, să ţinem de mână cea mai frumoasă femeie sau să adormim pe pieptul celui mai arătos bărbat. Căscăm ochii în faţa lucrurilor mărunte şi orbim în faţa fericirii.

…Dimineaţa, când mă trezesc, am două opţiuni: să fiu sau nu fericită. Şi oricât de morocănoasă m-aş trezi, oricât de somn mi-ar fi şi oricât de mult mi-aş dori să bag nasul în pernă la loc, mă dau jos din pat şi zâmbesc. Uneori forţat, alteori din suflet. Zâmbesc şi mă gândesc la toate motivele pentru care sunt fericită. Şi e bine!”.

Frumoasa verde ne povesteşte despre misterioşii giganţi ai României: “Teoria conform căreia, cu mii de ani în urmă, pe Pământ ar fi existat oameni giganţi este negată de cei mai mulţi oameni de ştiinţă, pentru că nu se potriveşte cu teoria evoluţionistă, impusă publicului larg. Însă, de-a lungul timpului, antropologii au dezgropat numeroase schelete umane uriașe…

Cel mai înalt schelet, de peste 5 metri, a fost găsit la Gargayan, în Filipine. Dincolo de Ocean, în peşterile din deşertul Colorado, s-au găsit schelete umane ce depăşesc 2,50 metri înălţime, iar la Cayuga, în apropiere de cascada Niagara, …au fost îngropaţi humanoizi de peste 2,70 metri înălţime…

Alte schelete de uriași… au fost descoperite în Scăieni… Necropola acelui sat… este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,50 m. În 1985, când sătenii au fost scoși să planteze niște puieți de meri… au descoperit o adevărată necropolă de schelete gigantice umane ce măsurau în jur de 2,40 metri”.

Vienela mărturiseşte că site-ul ei a fost confundat cu al unei agenţii matrimoniale: “Cum ai putea trece nepăsător pe lângă un om care îşi strigă durerea şi nevoia? Cum te-ai mai putea privi în oglindă ştiind că l-ai fi putut ajuta, dar nu ai făcut-o? Dacă omul a venit pe blogul meu pentru a se descrie şi a anunţa public că este în căutarea jumătăţii, de ce să nu îi fac un pustiu de bine?

Aşadar, pe domnişoarele care de mult se întreabă unde sunt bărbaţii buni, ţin să le anunţ că l-am descoperit întâmplător pe unul dintre ei. Zăcea neştiut, ascuns în pagina comentariilor aflate în aşteptare… Să vedem cu ce se laudă acest domn, pe nume Emil: Sant an cautare unei jumatati… După nici trei minute, soseşte un al doilea comentariu: Doresc sa gasec jumateate pe acest sait eu sant calm cu ce sapte ani de acasa nu cosum alcol sant muncitor… Rog domnişoarele interesate să îi lase un răspuns aici, ca omul să nu plece dezamăgit…”.

Răzvan Ianculescu demonstrează logic faptul că pasul de la dorinţă la putinţă poate fi făcut de oricine: “Simți că poți să faci un lucru atunci când conștientizezi faptul că ai puterea să desăvârșești acțiunea respectivă… De cele mai multe ori eu pot se confundă cu eu vreau… Nu îmi trebuie o motivație puternică să fiu mai bun, mai vesel, mai calm sau mai calculat. Este suficient să conștientizez că așa este mai bine pentru mine…

Cine a vrut cu adevărat să slăbească, a făcut-o fără să creadă că asta este cel mai cumplit sacrificiu. A făcut-o natural, pentru că în momentul în care conștientizezi și accepți un fapt, schimbarea nu este un sacrificiu, ci o urmare firească… Pot să fac foarte multe, însă mi-ar plăcea să fac doar ceea ce vreau”.

Adelinailiescu face o analogie amuzantă între Siria şi pepenele verde: “Târziu, înainte de culcare, am mâncat nişte pepene rece-rece, din frigider. Cine spune că doar alcoolul se urcă la cap, minte. Se urcă şi pepenele rece, cu viteza luminii, dar nu dă ameţeli ci nevralgii. Când am terminat porţia, aveam deja senzaţia că cineva îmi foloseşte căpăţâna drept ţintă la aruncarea de cuţite…

Partea zemoasă a pepenelui s-a dus glonţ în rinichi şi de acolo în vezică. Care vezică s-a întins ea cât s-a întins, dar tot n-a făcut faţă, a trebuit să deverseze de vreo trei ori… Şi atunci a venit şi revelaţia! Drumurile mele la baie sunt exact ca intervenţia militară a Americii în Siria! Adică scurte, forţate de împrejurări, cu ţintă precisă şi atacuri-surpriză. O singură diferenţă: n-am putut folosi atacul aerian, că n-am învăţat să levitez şi să lansez încărcătura din zbor, deci a trebuit să merg pe varianta cu invazia terestră”.

Comments

comments