M-am hotărât să înfiinţez o rubrică duminicală permanentă, intitulată, cel puţin momentan, „Recomandările săptămânii”, din lipsă de originalitate, în care să atrag atenţia asupra unor postări care au apărut în săptămâna care tocmai s-a scurs. Desigur, subiectivismul are un rol marcant. Asta nu înseamnă că îmbrăţişez în totalitate ideile care se desprind din ele, dar cred că sunt interesante şi vă îndemn să le citiţi.

Vienela ne vorbeşte despre răutatea şi ipocrizia unor oameni care încearcă să arunce cu noroi în stele: “Nadia Comăneci, simbolul cu care se mândreşte întreaga Românie, face reclamă la un soi oarecare de margarină… Uitând că în ţara asta sunt oameni care trăiesc la limita sărăciei, oameni ai căror copii nu ştiu cum arată untul…, uitând că nimic nu mai este cu adevărat sănătos din cauza poluării aerului şi a pământului, Domni şi Doamne Perfecţiune i-au aruncat acuze dure: Nadia va fi responsabilă pe viitor pentru copiii care se vor îmbolnăvi de cancer”. Imbecilitate mai mare ca asta e greu de găsit…

Răzvan Mateescu ne povesteşte despre un miracol care s-ar fi petrecut într-o familie de bucureşteni. „Dumnezeu m-a vindecat ca să creadă oamenii în El când vor vedea că m-am făcut bine!“, „Am fost trimis de Doamne-Doamne pe pământ ca să vă aduc bucuria, pacea şi speranţa!“. Acestea sunt cuvintele unui copil de nici 8 ani, care a scăpat cu viaţă în urma unor complexe intervenţii chirurgicale efectuate pe creier… Pe data de 16 noiembrie 1999 este din nou operat…

„Medicii mi-au recomandat să îl bag pe citostatice, continuă tatăl. N-am vrut! …Ştiţi cum e să-ţi vezi copilul că stă nemişcat, cu ochii în tavan, şi totuşi viu?!” Ca apoi, deodată, într-o zi de aprilie a anului 2003, să se întâmple incredibilul: Cristian s-a ridicat din pat şi a început să vorbească! …Prima frază pe care a pronunţat-o, arătând cu mânuţa spre icoana cu Iisus Hristos, a fost: „Tu m-ai vindecat!”… Şi dr. Alexandru Tascu a rămas foarte mirat: “Eu cred în Dumnezeu şi aceasta chiar este o minune, v-o spun cu toată sinceritatea”.

Adelinailiescu îşi aduce aminte de copilărie: “Într-o iarnă… m-a trimis mama la pâine… M-am oprit să-mi proptesc nasul în vitrina librăriei, că era înainte de Crăciun… Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile, aşa de tare m-am îndrăgostit de un globuleţ! Era mic… galben-auriu şi aveam impresia că-mi zâmbeşte… Am întrebat cât costă… Am dat banii şi mi-am luat globuleţul… Ce a făcut mama? În nici un caz nu m-a felicitat… Şi mama dădea, mai mult cu nervi decât cu forţă, şi eu nu ştiam cum să-mi feresc globuleţul… Globuleţul meu merita orice! Dar n-am mai cheltuit niciodată niciun bănuţ din restul de la cumpărături…”.

Emil Călinescu mărturiseşte că cei mai mulţi comentatori de fotbal îl scot din sărite: “Există în acest moment foarte puţini comentatori care să aibă o voce plăcută… Dicţia e slabă rău… Documentarea este de multe ori defectuasă… Obiectivitate? Aici cred că stăm cel mai prost… Se pricep la fotbal? Doamne-fereşte!… Avem deci comentatori sportivi enervanţi? Oho… De ce nicio televiziune nu a angajat vreo femeie să comenteze meciuri? …De ce fotbalul este încă ‘misogin’?” Alţi telespectatori le-ar spune comentatorilor ca pe stadion ce cred despre ei…

Mixy ne arată cum a ajuns să împingă o maşină rămasă în pană, în care o prostituată vorbea la telefon: “Merg şi împing cu gând că poate termină şi aia convorbirea şi se dă jos să ajute. Maşina hâr! hâr! hâr!… Tot n-o lua… Zdrang! se-aude uşa maşinii şi-o văd pe fufă… cum îi face bye-bye şoferului, nervoasă… şi-o ia ţopa-ţopa în direcţie opusă… Mă apucă regretele, că le-am stricat oamenilor armonia în relaţie şi îi şoptesc lu’ Mixu: – Măh, i-a plecat muierea lu’ ăsta… – Da. Abia a agăţat-o prostu’ şi i-a rămas maşina într-o bujie, n-a apucat să… nimic… Cică a venit din nu ştiu care sat să agaţe una în pădure la Băneasa…”

GCM ne spune o poezie amuzantă din folclorul mioritic: “Pe o stradă-ngustă,/ într-un bloc recent/ Unde bate vântul şi nu e curent,/ Tânăra nevastă plânge şi suspină/ Că-i oprită apa şi nu e lumină.// Şi că la serviciu soţul ei iubit/ A plecat la 6 şi n-a mai venit…”

Alina Gheorghe îşi spune punctul de vedere asupra advertorialelor: “Mulți consideră scrierea de advertoriale ca fiind o pată pentru blog, ceva nefiresc, la care noi, bloggerii, nu ar trebui să ne pretăm. Părerile sunt împărțite… Advertisingul încet, încet, va deveni o industrie, o industrie în care noi, bloggerii, ocupăm un rol foarte important… Pentru cei care nu agrează deloc publicitatea scrisă: trebuie să înțelegeți că este doar o afacere, un mijloc de a face niște bănuți… Dacă reclamele TV sunt acceptate și agreate, de ce advertorialele nu sunt?!”

Comments

comments