Pe când eram copil, mama m-a învăţat să-i spun cât e ceasul. De atunci, m-am uitat cu mai multă atenţie la ceasuri. Am văzut că un ceas de mână nu mergea. L-am ascultat şi nu se auzea ticăind. L-am scuturat şi secundarul a luat-o din loc. L-am aşezat la locul lui, m-am luat cu joaca şi l-am pierdut din vedere. La un moment dat, am văzut că secundarul înţepenise locului. L-am scuturat din nou şi iar a început să meargă, dar după puţin timp s-a oprit definitiv. M-am hotărât să-l desfac, să văd ce are. Aşa am învăţat că-i bine să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala.
Cu o forfecuţă am reuşit să scot capacul ceasului. Apoi m-am blocat. Am văzut o rotiţă zimţată şi am atins-o cu forfecuţa. Nu s-a întâmplat nimic, aşa că am împins mai tare în unul dintre zimţi. După un timp, ceasul era desfăcut în părţile componente şi, desigur, nu mai ştiam să le pun la loc.
Când s-au întors ai mei acasă, i-am arătat mamei isprava mea şi, bineînţeles, m-a certat. Ea mi-a spus cu asprime să nu mă mai amestec vreodată unde nu-mi fierbe oala. Dacă nu ştiu să fac ceva, să nu încerc să repar. Apoi a strâns toate piesele, le-a pus într-o cutiuţă şi mi-a zis că merge la un ceasornicar.
Sigur, acesta a montat piesele la locul lor, însă a trebuit să-i înlocuiască părul şi încă ceva, nu mai ştiu ce. În tot cazul, mama mi-a spus că am stricat ceasul şi a costat-o ceva să-l repare. Am protestat şi i-am spus că nici înainte de a-l desface nu mergea.
Mi-a explicat că nu trebuia decât să fie întors, pentru a merge. Apoi mi-a arătat ce înseamnă să întorci un ceas şi nu mi-a interzis să mai pun mâna pe el, aşa cum mă aşteptam. Totuşi, nu l-am mai atins, dar m-am gândit că, atunci când voi fi mare, o să mă fac ceasornicar. Cred că mama m-a acoperit, iar tatăl meu n-a aflat niciodată de boroboaţa asta.
O vreme, am locuit la bunicii mei din partea tatălui. Ai mei trebuiau să lucreze în aceeaşi tură şi s-au gândit că sunt prea mic pentru a mă lăsa multe ore nesupravegheat. Imaginaţia copiilor e mai mare decât prevederea celor maturi. Probabil că tata i-a rugat să nu mă răsfeţe şi bunicii nici n-au făcut-o, motiv pentru care credeam că mă urăsc.
În tot cazul, atunci când bunicii mei m-au întrebat ce vreau să fiu, când voi ajunge mare, le-am răspuns că o să mă fac miliţian: „Ca să am pistol şi să vă împuşc pe amândoi!” O prietenă de-a mea mi-a spus că la întrebarea asta răspundea: „Vreau să mă fac locomotivă”!
Desigur, eu n-am devenit nici ceasornicar, nici miliţian, ci am lucrat în inginerie şi, mai apoi, m-am reprofilat pe ziaristică. Nici prietena mea nu şi-a împlinit visul din copilărie şi a ajuns profesoară de franceză şi română.
Mai târziu, tatăl meu mi-a arătat cum să înlocuiesc o garnitură la un robinet, să schimb un bec sau o clanţă ori să pun o nouă siguranţă. În schimb, n-am încercat niciodată să repar un lucru sau să fac ceva pentru care aş fi avut nevoie de cunoştinţe de specialitate.
De aceea, când am constatat că locuinţa mea are nevoie de o nouă zugrăveală, mi-a fost foarte simplu să găsesc un zugrav online. Apoi am dat un telefon şi a doua zi s-a şi prezentat o echipă ca să se apuce de lucru.
Ha ! Ha ! Ce imaginatie avea (si sunt sigur ca inca are) prietena ta ! Deoarece cere totusi destul de multa creativitate (plus inteligenta deasupra mediei) pt un copil sa fie in stare sa se compare din punct de vedete functional cu o locomotiva, si inca re utilitatea profesionala, nu doar asa pt sinele de timp liber. Imi dau seama de asta pt ca eu stiu de un desen animat destul de simpatic cu o locomotiva Thomas si prietenii lui, insa sunt angajati mai mult in activitati copilaresti cu scop educativ de caracter moral relational social destul de clasic, de gen cum sa fim buni prieteni, cum sa ii ajutam pe altii, cum sa fim mai putin ingamfati, etc, (care sunt si astea importante nu numai acasa dar si la serviciu), insa faptul de a fi locomotiva era un dat, nu era ceva care oamenii pot deveni ca in alegerea unei cariere, si nici nu era prezentat ca o cariera, ci ca un soi de conditie sociala de om comun…pe mine acel desen animat nu m-ar fi inspirat cayre vreo cariera profesionala sau nu as fi fost eu in stare de acel salt de intelegere superioara a ce poate reprezenta o profesie cu care poti chiR ajunge sa te identifici la un moment dat si sa devina o parte din cine esti, si nici de a discerne intre o meserie/profesie si un job si o cariera…ma rog, in legatura cu nuantele astea nu sunt prea clar nici acuma daramite cand eram copil !
P.S.Imi pare bine ca prietena ta este profesoara de o lb straina, si in mod special si lb franceza, (care e chiar destul de apropiata de sufletul meu de copil), desi si daca ar fi fost profesoara de alta limba sau chiar si de alta materie mi-ar fi parut bine. Stiu ca a fi profesor e o meserie ff stressanta, insa pe de alta parte mie parca imi creste sufletul de cate ori aud ca oameni creativi si inteligenti si mai ales puternici si cu caracter de leadership (ca o locomotiva) se indreapta catre cariera de profesor. Nu poti sa-ti dai seama cea demoralizeaza stirile proaste despre invatamant, atat despre elevi cat si despre profesori, cat si despre relatia parintilor cu scolile…si prea au fost multe stiri asa proaste si scandaluri in mass-media legate de asta, chiar daca stiu ca multe sunt si exagerat subliniate jurnalistic cu scop de a atrage atentia, inclusiv electoral, insa oricum ma demoralizasem in legatura cu asta, si acum ca o stiu pe prietena ta pe post de locomotiva, ca eu nu cred ca acea vointa I s-a modificat ptea mult, (decat poate a luat forme mai complexe si abstracte), zau, mi-a crescut inima in mine !
Mă bucur că te bucuri. Într-adevăr, ştirile proaste despre medici şi profesori erau umflate artificial, cu scopul de a abate atenţia de la faptul că Sănătatea şi Învăţământul sunt neglijate voit de guvernanţi, iar banii alocaţi pentru aceste domenii sunt ca un bacşiş, 10-15% din cât ar trebui. Am şi scris un material pe tema asta.
acestea sunt povesti nemuritoare sa stii… io is tot o poveste:)))
Poveşti nemuritoare, dar te asigur că sunt reale.
Doamne-ajuta,la cat mai multe povesti nemuritoare!:)
Toti faceam fel si fel de nazbatii cand eram mici, as da orice sa mai fiu mic sa fac din nou acele prostii 🙂
Chestia-i că unii facem prostii şi acum, când nu ne mai pedepseşte nimeni…
A si era sa uit, nazbatia cu ceasul am facu-to si eu dar numai ca eu am facut-o cu ciocanul, mama ce bataie mi-am luat, numai poponetu meu stie asta :)) Cu toti eram curiosi cand eram mici si faceam tot felul de lucruri, in special noi baieti. Ce vremuri frumoase
Da, curiozitatea. Năzbâtiile erau incluse procesul de învăţare.
Foarte amuzante istorioarele tale. Sunt convins ca toti am trecut prin astfel de expetiente cand am fost mici.
Cu siguranţă, experienţele de genul ăsta sunt comune, fac parte din procesul de cunoaştere.