Tare nu-mi place când trebuie să lucrez cu directorul firmei. E aşa tipicar! Şi nici nu ştii când e într-o pasă bună. Când juri că-i un om deschis la minte şi-i poţi spune orice ai pe suflet, el se apucă să muştruluiască vreun subaltern. Are ce are cu inginerii la început de drum. Cu fetele în aceeaşi funcţie nu se apucă să facă instrucţie, dar cu băieţii e zbir. Mda, dar directorul trebuie să-şi pună semnătura pe planul de revizii şi reparaţii pe care l-am întocmit. Ştampila fără semnătură, n-are nicio valoare.

De obicei, lucrez cu inginerul-şef, care are drept de semnătură în locul directorului, dar acum e plecat într-o delegaţie. Îl înlocuieşte chiar pe director. Mecanicul-şef fusese destituit, iar toate lucrările pe parte mecanică mi se încredinţaseră mie. Şi acum trebuia neîntârziat să trimit la atelierul mecanic o notificare cu programarea mijloacelor fixe care intrau în revizii şi reparaţii. Aşa că trebuia să semneze un superior că e OK, după care obţineam ştampila şi treaba mea se cam încheia.

Asta-i procedura. În mod normal, lucrările mele erau verificate şi semnate de mecanicul-şef, care i le dădea inginerului-şef, acesta semnând în locul directorului. Mecanic-şef nu mai aveam, inginerul-şef era plecat, iar şeful atelierului mecanic mă presa să-i trimit notificările. Inginerul-şef lipsea câteva zile, deşi mai era până la sfârşitul anului, aşa că dintre şefi nu mai era decât tartorul cel mare, care mi se părea inabordabil. Directorul adjunct, cu care mă înţelegeam foarte bine, era şi director fianciar şi n-avea competenţe tehnice, nu-mi putea semna el.

A fost o adevărată epopee până am întocmit planul de reparaţii. Unde mai pui că-mi trebuia hârtie de copiator format A3, magazionerul nu avea, a trebuit să procure din comerţ, unele mijloace fixe figurau în acte, dar nu existau faptic, mă rog, am întâmpinat fel şi fel de piedici. Şi acum, în era calculatoarelor, tot mai trebuie să umblăm cu hârtie, instrumente de scris, capsatoare, ace, agrafe, tipizate şi stampile, ca în urmă cu 30 de ani. Cred că şi următoarea generaţie va avea nevoie de aşa ceva.

Totuşi, acum e mai simplu: există magazine online specializate, în care găseşti orice ai avea nevoie într-un birou, de la ştampile, accesorii pentru birou, produse pentru arhivarea actelor, hârtie, produse din hârtie şi instrumente de scris. Şi apoi, aş fi putut să-i trimit inginerului-şef planul în format online, pentru aprobare. Dar nu se complicase, nu-şi cărase laptopul cu el.

Oricum, mi-am luat inima în dinţi şi planul în mână şi am intrat în secretariat. Directorul era singur în cabinetul lui, aşa că puteam intra. Am întrebat-o pe secretară în şoaptă în ce ape se scaldă tartorul, ea a făcut un semn care putea însemna orice, am bătut la uşă şi am intrat. Directorul era pe scaunul lui, la un birou pe care se aflau doar câteva dosare, 3,4 pixuri şi o ceaşcă de cafea pe jumătate goală. I-am spus de ce-l deranjez, m-a invitat pe un scaun, a luat planul şi a început să-l frunzărească.

M-a întrebat câte reparaţii capitale avem pentru tot anul viitor, habar n-aveam, dar i-am spus un număr care nu părea nici prea, prea, nici foarte, foarte. A luat un pix şi a tăiat: în loc de 28.02.2014, a trecut 30.02. Eu eram în picioare, deja, curios să văd ce nu-i convine. I-am spus: „Numai puţin!”, i-am luat planul, am tăiat scrisul lui şi am trecut din nou 28.02. Directorul a protestat, uimit de cutezanţa mea. A spus să trec sfârşitul lunii, am replicat că-i luna februarie, aşa că imediat a semnat în dreptul ştersăturilor şi la sfârşitul planului, fără să se mai uite pe el.

Secretara a fost surprinsă că am terminat atât de repede şi a pus ştampila iute, cu un soi de respect evident. Da, uite aşa am aflat că se poate lucra şi cu tartorul cel mare…

Comments

comments