Recent am vizionat Taken 2: Teroare în Istanbul. După Taken, aveam nişte aşteptări pe care urmarea filmului nu le-a onorat, cu toate că scenariştii au fost aceiaşi Luc Besson şi Robert Mark Kamen. E adevărat că a fost alt regizor, însă sunt aceiaşi eroi, interpretaţi tot de Liam Neeson, Famke Janssen şi Maggie Grace. Liam Neeson e irlandez, Famke Janssen, olandeză, Luc Besson, francez, iar Robert Mark Kamen, american. Acest amestec a făcut un film bun, Taken, cu o urmare proastă, Taken 2. Sfârşitul celui de-al doilea Taken lasă loc pentru un eventual Taken 3, aşa încât putem avea teroare în Istanbul, trecând prin Paris, spre Ciorogârla.

Ce m-a deranjat la acest film? În primul rând, un sexagenar (Liam Neeson) întrupează un erou în putere, specialist în arte marţiale şi având o condiţie fizică excelentă, iar fiica lui în film, Maggie Grace, care va împlini curând 30 de ani, joacă rolul unei adolescente.

În ce o priveşte pe Famke Janssen, rămâne o damă bună, deşi are cu numai 8 ani mai mult, dar, vezi bine, e mama lui Maggie (desigur, personajele interpretate de acestea, aţi înţeles voi). De aici un aer artificial, amplificat de scenele de luptă forţate rău, chiar trase de păr (şi de părul de pe picioarele lui Liam Neeson).

Desigur, pentru ca tacâmul să fie complet, toate personajele vorbesc în limba engleză, chiar şi albanezii între ei în Albania! E un exemplu elocvent despre cum nu se face urmarea unei producţii de succes. Peste toate, m-a dat gata o anume secvenţă ca în filmele cu proşti. Liam Neeson tocmai vorbea la telefon cu fiică-sa (Maggie Grace), când este surprins de terorişti. Deşi aceştia îl ameninţă cu pistolul, eroul nostru rămâne calm şi continuă să-i dea indicaţii ăleia la telefon. Şi teroriştii, politicoşi, îi permit! Abia după ce-şi încheie omu’ convorbirea, se iau de el…

Cred că jumătate din film Famke Jessen zace semiconştientă întinsă pe jos, timp în care Liam Neeson tot vine pe la ea, o mângâie pe păr – pesemne ca să-i oprească sângerarea de la gât – şi o asigură că va reveni curând. Dar mai întâi trebuia să-şi salveze fiica din mâinile bandiţilor, pe care îi scotea definitiv din luptă, unul câte unul, prin simpla răsucire a ţestei adversarului de la stânga la dreapta, un soi de gesticulare a unui “nu” hotărât. Urma o vizită la Famke, o mângâiere pe păr, după care îşi aducea aminte că are treabă şi dădea fuga să mai ucidă nişte terorişti. Pe şeful bandiţilor îl omoară la sfârşit, acest act de justiţie fiind bomboana de pe colivă.

Din toată tevatura asta putem trage nişte concluzii, chiar nefiind critici de film. În primul rând, faptul că regizorul poate face un film bun după un scenariu modest, dar şi un film prost după un scenariu bun. El este precum dirijorul pentru orchestră, ca să folosesc un loc comun. În al doilea rând, evident, putem fi siguri că urmarea urmării lui Taken nu poate fi decât şi mai şi… Nu vă urez vizionare plăcută!

Comments

comments