Tare aş vrea să am o casă a mea, cu o bucăţică de pământ pe lângă ea. Cu flori, cu legume, cu un umbrar… Acum împart pereţii apartamentului cu nişte vecini. Dar nu mă deranjează decât cei de deasupra mea. Sunt tare matinali. Şi încep să tropăie, să târăscă pe gresie scaune şi mese! Şi niciodată n-am înţeles de ce, dar încep să strige unii la ceilalţi. Uite aşa mă trezesc plin de nervi. Teroarea începe dis-de-dimineaţă.

La 5 şi jumătate, vecinii care locuiesc deasupra apartamentului meu sunt cu toţii în picioare: o femeie cu un copil mic şi cu părinţii ei. Ea pleacă la serviciu pe la 6:30, ceilalţi rămân acasă.

– Vai, vecine, ştiu că vă deranjează ăsta mic, dar e doar un copil, ce să-i fac? îmi spune, când ne întâlnim.

Niciodată nu i-am răspuns aşa cum ar fi meritat:

– Să-l educi, idioato, atât să faci! Nimic mai mult.

Din cauza vecinilor, albesc înainte de vreme. Însă, până atunci, cu siguranţă, înnebunesc! De ce-şi lasă plodul să tropăie prin toată casa, în loc să-l scoată afară, la aer curat?

Cu o jumătate de oră înainte să iasă pe uşă dimineaţa, vecina renunţă la papuci. Indiferent ce anoptimp e, bag sama că ea îşi pune nişte copite în picioare. Altfel nu-mi explic de ce pocnesc cu atâta duşmănie tocurile încălţămintei sale pe gresie. Nu ştiu de ce se tot fâţâie în stânga şi-n dreapta, trântind picioarele milităreşte, de parcă ar bate pas de defilare.

Orice om normal, când începe weekend-ul, are două opţiuni: ori se scoală la 4 dimineaţa şi pleacă din localitate, ori se scoală mai târziu, doarme mai mult un pic. Numai vecinii mei nu respectă acest ritual. Poate n-o să credeţi, dar 6 la dimineaţa ei pun în funcţiune maşina de splălat, care atunci când stoarce rufele, se aude până în staţia de tramvai şi sperie călătorii!

Ce mamă îşi chinuie copilul în vârstă de doi ani trezindu-l cu noaptea-n cap? Şi ce fel de părinţi are, care tot timpul au vreun dulap de făcut, scânduri de tăiat şi de bătut în cuie, ori găuri de dat în beton? Ce hal de oameni sunt ăştia? Pentru ca măcar în weekend să am linişte, plec la un prieten vechi, Andrei, încă de vineri seara.

Are o casă aşa cum mi-aş dori şi eu: fără vecini, dar cu o curte mare şi o grădină pe măsură. Într-o sâmbătă pe la prânz, când m-am îndurat să mă dau jos din pat, Andrei mi-a arătat grădina lui. Pe lângă o mulţime de flori, ale căror denumiri parcă mi le aminteam dintr-o altă viaţă (regina nopţii, cârciumărese, brânduşe, trandafiri căţărători etc.), avea nişte răsaduri de ardei, roşii, conopidă, vinete şi câte şi mai câte altele.

– Uite, vezi, hrană ecologică. Mi-am luat seminte de pe net, le-am pus în pământ şi simt că mâncarea are gust. Păi miroase roşia asta! Culese o roşie, o şterse de praf pe cămaşă şi reluă: Muşcă din ea! Da, ştiu, are gust de roşie. Fă comparaţie cu roşiile cumpărate de tine din supermarket! Ce gust au alea? Exact, absolut niciunul!

– Da, într-adevăr, roşii de-astea mâncam numai la rudele mele de la ţară.

Comments

comments