Cu oja de unghii am avut o experienţă deloc plăcută. Un flacon de ojă a fost cadoul de fidelitate pe care l-a primit prietena mea, Alice, din partea unei edituri care scoate pe piaţă nişte cărţi adresate îndeosebi femeilor, toate produsele ei fiind teribil de scumpe. După ce Alice a cumpărat întreaga colecţie de cărţi motivaţionale, odată cu ultima broşură din serie, a primit acest „încântător cadou gratuit”: o sticluţă cu ojă de culoare imposibilă. Pe Alice a apucat-o râsul şi a azvârlit-o la gunoi. Mi-a spus că a aruncat „încântătorul cadou gratuit” fiindcă avea o culoare oribilă.

Alice mi-a explicat că, dacă vântul turbat ar avea o culoare, precis avea nuanţa acelei oje:

– Nici piţipoancele cele mai bătute în cap, nici manelistele cele mai inculte de la ţară nu şi-ar da pe unghii cu o astfel de ojă! Am făcut un pas spre eradicarea kitschului din viaţa noastră, aruncând acel „încântător cadou gratuit”, crede-mă!

Prietena mea râdea, dar cred că aşa îşi manifesta ea furia. Era o reacţie nervoasă. Editura promitea câştiguri foarte mari în euro şi în maşini, iar prietena mea, după câţiva ani de cumpărare a unor cărţi şi broşuri pe care nu le-a citit, fiindcă după ce le răsfoia, le lăsa deoparte dezamăgită, a căpătat un flacon de ojă proastă.

Bineînţeles, odată cu „încântătorul cadou gratuit”, Alice a primit şi un kilogram de maculatură reprezentând pliante în care editura îşi făcea reclamă la produse, iar cititoarea era îmbiată să comande nişte cărţi de bucate cu „reţete savuroase, ieftine şi rapid de preparat”, cu promisiunea că prin tragere la sorţi se vor acorda premii de sute de mii de euro.

Mai mult, toţi participanţii vor primi un cadou-surpriză, gratuit şi acesta, cum altfel. Probabil, un alt flacon cu ojă de o culoare imposibilă sau vreun eşantion de şampon de la care te aştepţi să-ţi cadă părul. Cred că firma le-a cumpărat la kilogram, de la un magazin specializat, interesat să scape de stocul de produse nevandabile care zăceau în depozit, încurcând locul.

Necruţătoare, prietena mea a aruncat la gunoi şi pliantele. Văzând că Alice a prins gust de aruncat, am scos la iveală toate cărţile şi broşurile cumpărate cu bani grei, de-a lungul anilor, de la acea editură şi am întrebat-o cât a cheltuit pe ele. Încurcată, prietena mea a ridicat din umeri şi a răspuns:

– Nu ştiu, mult, mult prea mult, după care s-a bosumflat.

Nu voiam să răsucesc cuţitul în rană, dar speram să-i fie învăţătură de minte, aşa că am început să calculez preţul de producţie pentru fiecare cărţulie în parte. Lucram la o editură, chiar eu stabileam preţul de vânzare a cărţilor pe care le scoteam pe piaţă şi ştiam ce spun.

În acest timp, prietena mea s-a întristat şi mai tare şi, în cele din urmă, mi-a spus cu ciudă:

– Cred că eu am dat de cel puţin şase ori mai mult decât zici tu!

– Da, aşa-i. Ai dat peste niște nesimțiți inculți.

Alice a pus deoparte broşurile şi a promis că va opri numai ce crede că va citi. Sunt convins că le va arunca pe toate. Dar acum era supărată şi m-am gândit că-i trebuie neapărat niscai produse pentru unghii şi am înhăţat laptopul, să caut pe internet un magazin serios de specialitate, fiindcă se apropie ziua ei.

Comments

comments