Unii îşi construiesc singuri adevărul cu ajutorul căruia pot supravieţui pierderii cuiva drag. Nu-i şi cazul meu. Cred. Adevărul e constituit din multe, multe fărâme. Pentru a ajunge la Adevăr, trebuie să-l formezi din nişte adevăruri mai mici, din frânturi, ca pe un puzzle. Şi nu-l poţi construi aproape niciodată, pentru că nu ai la îndemână toate fărâmele. De aceea încerc să-ţi spun unele dintre aceste mici adevăruri pe care nu le ştiai.

A fost o seară magică, unică şi irepetabilă, pentru care îi voi fi mereu recunoscător. Cu toate că încercam să-mi ascund starea de spirit, ştia că sunt extrem de îngrijorat (întotdeauna m-a „citit” imediat) şi a fost mai calină ca niciodată. Eu o sărutam adesea, dar ea rar îmi răspundea. Parcă avea o cantitate limitată de tandreţe şi făcea economie, ca să ajungă pentru toţi oamenii din viaţa ei.

Am stat îmbrăţişaţi pe un biet pat de spital alintându-ne şi alinându-ne unul pe celălalt. În salon mai erau câteva paciente, iar lumina era aprinsă, dar nu ne păsa. Ea parcă voia să recupereze timpul pierdut. Sau poate că încerca să mă liniştească. Ea pe mine, Dumnezeule! Însă mai degrabă îmi spunea adio, fără acest cuvânt definitiv…

Se agita continuu, cu toate că era conectată la un aparat (i se administrau glucoză şi medicamente). Am îndemnat-o să mănânce şi chiar a ciugulit câte ceva, de ochii mei, dar a vărsat. În cele din urmă, a trebuit să plec. Venise o nepoată de-a ei, care era „schimbul 3”. O vegheam cu rândul. Afară ningea cu fulgi mari. Feerie. Nu înţelegeam cum de noaptea putea fi atât de frumoasă, şi totuşi ea să fie în situaţia asta. M-am revoltat, era atât de nedrept…

De dimineaţă a fost transferată într-un alt spital. Era staţia terminus. Ştia şi ea că acolo îşi va trăi ultimele zile. Mi-a spus că îi e dor de câteva persoane. Cu siguranţă, voia să-şi ia rămas-bun. Le-am chemat. Începuse să aibă perioade tot mai lungi de inconştienţă, dar atunci când le-a primit în vizită, s-a străduit şi a reuşit să rămână lucidă.

Doream s-o iau de acolo, iar doctoriţa şi-a dat acordul. Am întrebat-o dacă vrea să meargă acasă şi ea a răspuns afirmativ. Abia aştepta. Am asigurat-o că va urma acelaşi tratament ca în spital, dar ştiam amândoi că nimic n-o mai putea ajuta. Propria-mi neputinţă mă ucidea şi voiam să-i cer iertare fiindcă nu-i mai puteam prelungi viaţa. Reuşisem s-o fac în două rânduri.

Cu câteva luni în urmă fusesem nevoit să mă internez eu însumi în spital. Dar în fiecare zi, imediat după prânz, când plecau medicii, fugeam până la ea şi mă întorceam seara. Ea fusese plecată din Bucureşti, tocmai la Cluj, ca s-o vadă un soi de vraci, în ciuda interdicţiei doctoriţei oncologe care o trata.

Dar ea s-a sfătuit cu mine şi, cu inima îndoită, mi-am dat acordul să plece, fiindcă o însoţea o cunoştinţă. Desigur, vraciul n-avea ce să-i facă. În tren, pe drumul de întoarcere, i-a fost foarte rău. Ajunsă acasă, a zăcut mai tot timpul în pat. Eu eram internat în spital, iar ea era singură.

Într-o zi, ca de obicei, când s-a făcut ora de plecare a doctorilor din spitalul în care eram internat, am luat-o la picior. Am găsit-o bolind. Nu putuse mânca nimic şi avea stări de vomă. Abia vorbea. Îi trebuia un şoc pentru a se mobiliza ca să iasă din acea fază. Aşa că am întrebat-o cu duritate:

– Tu nu mai ai voinţă să lupţi? Ştii foarte bine că poţi. Hai să mănânci ceva, ca să te întremezi!

Şi, poate numai pentru mine, a făcut un efort, s-a adunat, a mâncat şi şi-a mai revenit. Dar acel drum istovitor i-a scurtat viaţa.

Cu câteva luni înainte de asta îmi telefonase disperată. Făcuse o criză de nervi. Plângea şi era la capătul puterilor. Spunea că n-are valuta necesară ca să rezolve o problemă stringentă. I-am spus să fie liniştită, că voi aranja lucrurile. Am făcut rost de bani şi i-am schimbat, deşi era sâmbătă sau duminică pe înserat.

Am găsit-o suspinând. Era extrem de slăbită. Când m-a văzut, a reînceput să plângă, dar de bucurie. Eu i-am mângâiat obrajii, iar ea mi-a sărutat podul palmei. (Mi-e dor de acele gesturi.) Sunt convins că în ambele situaţii i-am salvat viaţa. Şi totuşi acum, privind în urmă, îmi dau seama că am făcut mult prea puţin pentru ea.

Acestea sunt doar câteva dintre micile adevăruri pe care nu le ştiai. Dar te vor ajuta să vezi Adevărul întreg…

Comments

comments