De la vârsta de 7-8 ani, una dintre mătușile mele m-a dus cu regularitate la Teatrul de Operetă. Prima reprezentație la care am fost spectator a fost Liliacul lui Johann Strauss-fiul. Mi-a plăcut, așa că am însoțit-o la toate spectacolele pe care dorea să le vadă. Am asistat la Sânge vienez și Voievodul țiganilor ale aceluiași Strauss, Nunta lui Figaro de Mozart, Văduva veselă de Lehar, Secretul lui Marco Polo de Francis Lopez ș.a. De-a atunci, viața mea este o călătorie în care muzica mă însoțește întotdeauna.
June-prim în spectacolele de operetă era mai întotdeauna Ion Dacian, un tenor celebru în epocă, foarte apreciat de mătușa mea. Fiica lui adoptivă, Elena, a fost o balerină foarte bună, care a ajuns prim-solistă a Operei Române. Gurile rele spuneau despre ea: “Lenuș o fi talentată, dar mai ales tare-n tată”. Dar asta am auzit când eram deja adolescent, în casa unui unchi, coregraf.
Tot pe atunci am început să mă îndrăgostesc de câte un instrument muzical. Îmi plăcea pianul, poate pentru că prima mea prietenă urma cursuri de pian. Părinții ei erau catolici și, într-o zi, am însoțit-o la Catedrala Sf. Iosif din București. Am intrat în catedrală ca într-o biserică ortodoxă: ca un turist interesat mai mult de icoane. Privind în urmă, pot spune că eram agnostic.
În tot cazul, nu știam că trebuie să termin închinăciunea în partea dreaptă. Foarte important e faptul că a fost prima oară când am auzit orga cântând. Pentru mine a fost o muzică de-a dreptul copleșitoare. Dacă n-aș fi fost însoțit de prietena mea, probabil că-mi dădeam frâu liber emoției și mă podidea plânsul. De atunci, socotesc orga cel mai complex instrument muzical.
Apoi, am început să caut muzică în care orga era în prim-plan. Așa l-am descoperit pe Bach, cu Concertele branderbugice și nu numai, dar și o trupă muzicală de cu totul alt gen (rock progresiv), Emerson, Lake and Palmer. Sigur, ascultând Bach, inevitabil am dat peste celebrul lui Adagio. De atunci, a rămas una dintre lucrările pe care le prefer.
A doua mea prietenă era cinefilă. Am fost cu ea la Anonimul venețian, care avea o muzică extraordinară. Atunci am rămas fermecat de oboi. Ca orice adolescent, îmi făceam multe prietene. Una dintre ele era îndrăgostită de harpă. Existau relativ puține în București și avea posibilități limitate de a exersa. Visul ei era să aibă o harpă proprie, dar am înțeles că un astfel de instrument de calitate medie costa cât o mașină bună.
Toate prietenele mele mi-au influențat cumva existența. Nu știu cum se face, dar mai toate se învârteau într-un mediu artistic, fiind legate într-un fel sau altul de muzică, balet, pictură, literatură sau teatru. De asta am cochetat cu pictura și am citit mult. Am și scris pentru niște publicații. Și mătușa mea, și Ion Dacian au dispărut de multă vreme, dar ei mi-au deschis gustul pentru muzică.
Ca orice om, am nostalgii. Sunt atras de evenimentele muzicale și particip la ele, în limita timpului disponibil. Am citit undeva că viața trebuie privită drept o călătorie fără destinație. Într-adevăr, viața în sine este o călătorie de etapele căreia trebuie să ne bucurăm, iar muzica este cel mai bun companion pe care îl putem avea. Despre destinație pot spune însă că este, inevitabil, aceeași pentru noi toți, încă de când ne naștem și începe călătoria. Când obosim, trebuie să ne oprim, ca să ne tragem sufletul…
