M-am hotărât să înfiinţez o rubrică duminicală permanentă, intitulată, cel puţin momentan, „Recomandările săptămânii”, din lipsă de originalitate, în care să atrag atenţia asupra unor postări apărute în săptămâna care tocmai s-a scurs. Desigur, subiectivismul are un rol marcant. Asta nu înseamnă că îmbrăţişez în totalitate ideile care se desprind din ele, dar cred că sunt interesante şi vă îndemn să le citiţi.

Adelinailiescu spune că are amintiri din altă viaţă: „…Se poate comunica cu un copil nenăscut? Mărturisesc că mi-am pus şi eu această întrebare demult, pe cand eram o viitoare mamică nepricepută şi chiar mai târziu, stând la căpătâiul altor copii aflaţi în suferinţă… Am citit chiar un studiu, un fel de dicţionar scris de un medic neonatolog care reuşise să descifreze cumva nuanţele din plânsul unui sugar…

…Obişnuiam să pun cartea sprijinită de burtă şi să-i citesc copilului meu (nenăscut) poveşti, iar de ascultat, deşi nu-s melomană, ascultam intens Abba. Mai târziu, fiul meu a devenit un fan Abba, zicea că ştie muzica asta (de) demult… Nu venim din neant. Şi venim cu amintiri din vieţile anterioare, doar că le uităm foarte repede. Cam asta cred eu că sunt instinctele, acele lucruri pe care le facem fără să ne înveţe cineva: amintiri din existenţa anterioară! La fel şi unele fobii: sunt traume trăite anterior şi care ne-au rămas adânc întipărite în conştiinţă”.

Radu Herjeu a remarcat că nu există deosebire între nesimţirea unei mahalagioaice şi cea a unui politician: „La un metru de ieşirea dintr-un supermarket bucureştean, o individă relativ bine îmbrăcată îi dă jos chiloţii copilului său, să tot fi avut un an şi jumătate, doi, iar acesta începe să facă pipi pe peretele magazinului… Aşa că am întrebat-o… dacă i se pare normal ce face. Ultragiată că e admonestată, a răstit către mine o imbecilitate, desigur: ‘Şi ce, voiai să-l las să facă pe el?’…

Un individ, ajuns printr-o greşeală istorică în fruntea ţării, s-a gândit că e timpul şi locul să facă public, din nou, pipi pe toată lumea… Caz patologic unic în lume, cred, un şef de stat a ameninţat cu puşcăria un premier şi cu represalii un senator care vorbeşte nepermis de mult despre afacerile prezidenţiale necurate. Am avut aşa, senzaţia intensă că Băsescu e băieţelul din prima poveste, ajuns mare şi tare”.

Alexandra Cristea crede că rostim prea uşor două cuvinte magice: „E atât de uşor pentru ea să spună ‘te iubesc!’. A spus-o de atâtea ori, încât a uitat ce semnifică cu adevărat. I-a spus-o celui care îi mângâia părul, în miez de noapte. I-a spus-o celui care o ţinea de mână la teatru… I-a spus-o şi celui care îi aducea scrisorile de la alţi iubiţi. I-a spus-o celui pe care îl iubea cu adevărat şi celui pe care nu l-a iubit deloc…

Era uşor să spună ‘te iubesc!’ atunci când nu simţea asta. Erau precum oricare alte două cuvinte, scrise cu cretă pe un asfalt crăpat şi strivit de prea multe tălpi nepăsătoare… Te iubesc… dar am spus ‘dar’. Un ‘dar’ ce anulează orice ‘te iubesc’, oricât de adevărat ar fi. Îl dă de pământ şi îl calcă în picioare. Îl trânteşte în noroi şi îi răpeşte orice suflare. E uşor să spui ‘te iubesc’ atunci când ştii că mai e mult până să iubeşti”.

Andi Moisescu remarcă faptul că drumul spre iad (Parlament) e plin de hârtoape: „…Presa denigrează cu o plăcere aproape diabolică imaginea unei instituţii eminamente serioase, care se străduieşte din răsputeri să fie cel mai bun ambasador al țării. De-aia le şi propun parlamentarilor aleşi să ia atitudine şi să ne arate cât de mult le pasă… Cum? Foarte simplu. Donând fiecare câte 2000 de euro pentru refacerea aleilor din jurul Palatului, care… arată cam ca-n Iraq, după război. 588 de parlamentari ori 2000 de euro de fiecare înseamnă 1.176.000 de euro”. Ah, câtă candoare!

Addicted scoate în evidenţă dezavantajele amânării: „…Dacă nu sunteţi organizaţi şi nu faceţi lucrurile în ordinea în care trebuie, cu tragere de inimă şi cu drag, puteţi ajunge să amânaţi mereu lucrurile (pe) care trebuie să le faceţi, mai ales dacă nu sunteţi presaţi de şefi… Amânarea are mai multe efecte, unul dintre ele fiind amânarea dezvoltării profesionale. Ritmul vostru se impune şi în dezvoltarea voastră profesională. Cu cât amânaţi mai mult, cu atât veţi amâna mai mult şi dezvoltarea…

Sunt două motive pentru care oamenii amână lucrurile. O dată este comoditatea de a face ceva, pentru că este mai uşor să stai degeaba. Apoi este un motiv mai profund. Se pare că oamenii aleg să facă lucrurile urgente decât lucrurile importante, aşa că le amână până când devin urgente. Rezolvandu-le, atunci dobândesc o satisfacţie de moment că au evitat orice fel de repercursiuni ar fi avut nerezolvarea acestora”.

Comments

comments