Pe data de 7 martie 1951, România a făcut una dintre cele mai mari greșeli culturale din istoria sa. Constantin Brâncuși, ajuns la vârsta de 75 de ani și deja celebru în toată lumea ca părintele sculpturii moderne, a simțit că i se apropie sfârșitul. Deși locuia la Paris de mulți ani, el nu renunțase niciodată la cetățenia română și își dorea mult ca opera lui de o viață să rămână țării natale.
Brâncuși a trimis o ofertă oficială statului român. El dorea să doneze absolut tot ce avea în atelierul său din Paris. Donația includea peste 230 de sculpturi finalizate, sute de desene, fotografii, unelte și chiar mobilierul sculptat de mâna lui. Singura lui condiție era ca atelierul să fie transformat în muzeu.
Din păcate, în România acelor vremuri, puterea era deținută de regimul comunist, care avea idei foarte stricte despre artă. Oferta a fost discutată într-o ședință a Academiei Române, condusă de scriitorul Mihail Sadoveanu. Comuniștii credeau că arta trebuie să fie simplă și să laude muncitorii sau partidul. Sculpturile moderne și abstracte ale lui Brâncuși nu se potriveau deloc cu viziunea lor.
În acea ședință, marii intelectuali ai vremii l-au criticat dur pe sculptor. Au spus că operele lui sunt „fără valoare”, „decadente” și că nu folosesc la nimic poporului român. Au considerat că Brâncuși doar „se joacă cu formele” și au respins donația, considerând-o neinteresantă.
Brâncuși a fost profund jignit de refuzul țării sale. Supărat, și-a retras imediat oferta. Prin testament, a lăsat totul statului francez, care a acceptat donația imediat, conștient de valoarea uriașă a artistului. În 1952, Brâncuși a devenit cetățean francez pentru a putea legaliza actele. Atelierul său este una dintre marile atracții ale Parisului, iar operele refuzate de România valorează miliarde de euro. Noi am rămas doar cu regretul.
