Era o zi frumoasă, cu soare blând și emoții cât pentru trei nunți și un botez. Aveam întâlnire cu o tipă. Nu orice tipă. O tipă de-aia care-ți dă fluturi în stomac și blackout în creier. Problema? Întâlnirea era într-un oraș în care n-am mai pus piciorul niciodată. Și nu oriunde, ci la… Biserica „Sfinții Constantin și Elena”. Romantic, nu?
Misiunea: Găsește Biserica
Am coborât din tren ca un James Bond fără hartă. Pe vremea aia nu exista Google Mapas, sau Waze. Nu existau nici telefoane mobile de fapt. Așa că am făcut ce face orice om disperat: am luat-o la pas, cu speranța că intuiția mea masculină (a.k.a. „hai că o nimeresc eu”) mă va duce la destinație.
După vreo 15 minute de mers alert, cu pantofii scârțâind și sufletul tremurând, m-am oprit în fața unui domn respectabil. Avea aerul unui localnic care știe tot: de la istoria orașului până la cine face cea mai bună zacuscă.
— Bună ziua, nu vă supărați, știți cumva unde e Biserica Sf. Constantin și Elena?
Omul s-a uitat la mine ca la un extraterestru care tocmai i-a cerut direcții spre Alpha Centauri.
— Ești nebun?
— Poftim?!, zic eu, deja simțind cum îmi fuge sângele din urechi.
— Păi ești chiar în fața ei, mă băiete!
Revelația Divină
Am ridicat ochii. Și ce să vezi? Crucea strălucea în soare, turlele se înălțau semețe, iar clopotul parcă râdea de mine. Eram acolo. Deja. De cinci minute. Mă învârteam în fața bisericii ca un pui de găină în jurul unei umbrele, întrebând unde e umbra.
Pas cu pas, fără hartă, fără logică, fără speranță, dar cu o doză sănătoasă de noroc cosmic, ajunsesem exact unde trebuia. Fără să știu. Fără să vreau.
Epilog
Am intrat în biserică cu aerul unui om care a învins destinul. Tipa era deja acolo. M-a întrebat dacă am găsit ușor locul.
— Da, zic eu, cu un zâmbet misterios. M-a ghidat o forță divină.
N-am mințit. Doar am omis partea cu „forța divină” fiind, de fapt, un domn confuz și un noroc chior.
