După prima noapte petrecută împreună la mine acasă, deși aveai ce să îmbraci, ai luat una dintre cămășile mele pe tine. Am omis să-ți spun că acea cămașă mi-o cumpărase fosta mea prietenă. Dar important era faptul că erai prima femeie care lua pe ea unul dintre veșmintele mele. Atunci am observat că, deodată, cămașa mea căpătase valențe nebănuite. Era așa cum o știam și, totuși, alta. Pe tine, era mai atrăgătoare cumva, chiar sexy. Ei bine, cămășile bărbătești stau mai bine pe trupul unei femei. Mi-ai dovedit asta.

Poate pentru faptul că realizam că ești goală pe sub pânza aceea în dungi albe și albastre. Nu știu dacă au aflat asta și creatorii de modă, dar ar trebui să se gândească la niște modele unisex. Ulterior, ne-am certat și ai lăsat cămașa pe patul din dormitor. Nu te-am condus la gară. La sfârșitul unei zile triste, am adormit cu acea cămașă în brațe. Fetișism, poți spune, dar să știi că mirosea ca tine. Mai apoi, n-am mai purtat-o, ba chiar am renunțat să mai iau cămăși pe mine.

A urmat o lungă perioadă de timp în care am purtat numai tricouri. Și atunci când am luat trenul și, după un drum lung, prea lung, am ajuns la tine acasă, purtam un tricou. Era o căldură infernală și eram lac de transpirație. M-ai primit de parcă era normal să te caut după trei săptămâni de tăcere. E adevărată observația ta: nu știm de ce ne certăm, dar știm de ce ne împăcăm. Da, împăcările sunt atât de dulci…

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă dezbrac, în timp ce tu îmi spuneai că așteptai să vin mai curând. Te-am lăsat să turui, fiind mai atent la ce urma să îmbrac din bagajul pe care îl luasem cu mine, decât la ce anume spuneai. Era penitența mea pentru că-mi permisesem să mă cert cu tine. Când am rămas complet gol, ai schimbat și tonul, și discursul, întrebându-mă dacă vreau să fac un duș. În restul timpului pe care l-am petrecut la tine, ai redevenit caldă și blândă.

Ți-am mărturisit că tu mă faci să fiu mai bun. Asta simțeam: în preajma ta, reușeam să devin cea mai bună variantă a mea. Ai exclamat: “Doamne, și eu care speram să schimb ceva la tine!” M-ai întrebat cât pot rămâne la tine. Întotdeauna am impresia că, în relația mea cu serviciul, sunt păcălit într-un fel sau altul. În tot cazul, mereu constat că mai am doar câteva zile libere și că n-am reușit să fac aproape nimic din ceea ce îmi propusesem. La fel și acum: după trei zile, trebuia să ajung la lucru.

Mai târziu, ai plâns în brațele mele. Era un fel de postludiu șoptit în noapte. Îmi spuneai dulci nimicuri, la care nu trebuia să răspund decât monosilabic. Voiai să mă convingi că pot sta mai mult cu tine. Ai o prietenă care e asistenta unui medic și mi-ar putea obține un concediu medical de câteva zile. Trebuia să mi-l vizeze medicul meu de familie. “Se practică astfel de lucruri.” Dar oricât de atragătoare îmi părea ideea, știam că trebuie să ajung la timp la serviciu.

După două zile de tihnă, am fost nevoit să mă pregătesc de plecare. Am vrut să-mi pun în bagaj tricoul cu care venisem pe mine. Mi l-ai smuls din mână, spunându-mi că trebuie să mi-l speli. O să-l iau la următoarea mea vizită: “Barem așa știi de ce trebuie să mai treci pe aici”. Nu te-am lăsat să mă conduci la gară. Mi-ar fi fost mai greu să mă despart de tine…

Comments

comments