De fiecare dată când îmi telefonezi şi mă chemi, plângi. Ne-am despărţit de câţiva ani fiindcă aşa ai vrut tu. Teoretic. Practic, periodic mă chemi la tine. Să nu te iubesc, dar să sar în tren, imediat ce mă chemi?! Prima oară mi-ai telefonat după aproape un an: „Vino să mă salvezi!” Am îngheţat: „De cine?!” Mi-ai răspuns izbucnind în plâns: „De mine!” Şi de atunci ne tot despărţim şi mă tot chemi la tine. De fiecare dată, îmi aminteşti: „Cel ce rămâne suferă mai mult decât cel care pleacă”. Şi dacă plecai tu, sufereai mai puţin? Oare când suporţi mai greu despărţirea? Când pleci, sau când rămâi? Ori e acelaşi lucru?
Mereu tu eşti cea care rămâne. Eu nu te chem niciodată. Poate, trebuie să reformulez: tu mă chemi înainte s-o fac eu. Întotdeauna. Doar tu m-ai rugat cu glasul înecat în lacrimi să-ţi dau drumul, să te uit, ca să-ţi poţi reface viaţa. Ştiu că sufereai enorm. Dar ai simţit că şi eu sufăr? Cum stai cu empatia?
– Dacă mă iubeşti sau dacă m-ai iubit vreodată cu adevărat, lasă-mă să-mi văd de viaţă! Nu te mai gândi la mine! Simt când o faci şi mă topesc de dor. Cum aş putea să mă refac?!
– Deci ca să-ţi arăt cât de mult ţin la tine, trebuie să-ţi permit să mă părăseşti… Nu-i aşa că-i logic?
Ai izbucnit în râs:
– Întotdeauna mă faci să par iraţională! Şi tot timpul sunt nevoită să folosesc cuvinte definitive: mereu, pentru nimic în lume, niciodată, întotdeauna…
– Zău? Tu îmi ceri să accept să-mi spui „adio!”… Ascultă, discuţia asta ţine loc de postludiu?
Mi-ai răspuns foarte serioasă, suflând fumul şi stingându-ţi ţigara în scrumieră:
– Da, a fost ultima noastră noapte de dragoste…
– …Şi prima noapte de război. Ce tot faci? Îmi aminteşti că eşti fată citită?
– Ascultă-mă puţin! Te-ai acoperit cu cearceaful şi ai reluat: În lungul timp în care am fost singură, am hotărât că aşa e cel mai bine. Ştim amândoi că nu putem fi împreună, aşa că legătura asta n-are rost…
– Asta e pentru tine, legătură?
– Iubire… A fost şi chiar dacă mai este, e muribundă, sufocată de depărtare, de singurătate. M-am săturat de lacrimi, am obosit şi vreau să te uit… Dar mai întâi trebuie să mă uiţi tu. Te rog!
Asta a fost tot. Şi de atunci mă chemi, „ca să-ţi încarci bateriile”. Asta-i scuza ta. Păi pentru asta, lumea se duce la băi, la Olăneşti sau la Tuşnad. Nu ştiu ce staţiuni mai sunt în picioare. Tu nu, nu te deplasezi niciunde. Trebuie să vin eu 4 ore cu trenul. Barem dacă ieşea ceva lucrativ din „darul” meu de a umple baterii: să-mi fac o meserie din asta, un SRL ceva… Îmi trebuie o reclamă: „Doamnelor, veniţi să vă încărcaţi bateriile! Efect garantat! 12 luni fără stres. Pensionarele au 30% reducere”…
– Nu vreau să te împart cu nicio pensionară. Cu nimeni. De asta ne-am despărţit: niciunul dintre noi nu voia să-l împartă pe celălalt…
– Parcă motivul era altul. Voiai să te uit, ca să mă poţi uita tu. Şi să ştii că ţi-am dat drumul! Nu m-am mai gândit la tine. Dar în fiecare vară mă chemi… A câta oară?
– Lasă statistica şi ia-mă în braţe! Vreau să dorm. Ştiu că ai renunţat la mine. Da, ştiu, eu te-am rugat să mă uiţi şi simt că m-ai uitat. Iar asta-i groaznic. Şi de atâtea ori nu m-ai ascultat! Dar exact când nu trebuia să mă asculţi, ai făcut-o! Şi mâine chiar trebuie să pleci?
– Da. Şi ştiu: cel mai greu îi este celui care rămâne…
Cand nu mai iubesti. Asta ca sa-ti raspund la intrebare. 😀 Altfel nu te desparti, nu? 😛 Pentru ca daca iubesti cu adevarat iti este imposibil sa spui gata, pana aici ne-a fost drumul impreuna, si sa pleci pentru totdeauna.
Anyway, frumos textul. 🙂 Cred ca multi s-au regasit in el. 🙂 Te mai astept cu astfel de productii sensibile. 🙂
Da, m-am gândit că destui se vor regăsi printre personaje.
Nici iubirea nu mai e ce-a fost odată… Suntem mai pretenţioşi, mai comozi şi mai egoişti. Ţinem la copilăria noastră şi insistăm s-o prelungim până la 30 de ani. Ne certăm pentru orice tâmpenie şi ne despărţim pentru o vorbă. Avem posibilitatea să locuim împreună înainte de-a ne uni destinele şi totuşi divorţăm mai repede şi de mai multe ori. Care este explicaţia?!
Nu mai avem răbdare. Când dorim ceva, vrem să se întâmple imediat. N-avem timp să aflăm dorinţele celuilalt. Ce vrem noi are prioritate.
M-ai impresionat cu textul acesta. Mi-am amintit si eu de ale mele, frumoase, tulburi si scurte.
Nu as fi banuit ca esti (si) sensibil.
Taci, că te aud duşmanii! Cică-s papă-lapte…
Persoana imaginara cu care conversai si care te tot chema la ea, desi te parasise prima oara, nu era un om, era marea, nu-i asa ?
Fiecare e liber să interpreteze cum doreşte ceea ce scriu.
Un text impresionant.
Mă bucur că ţi-a plăcut.
Mareaaaaaa,ne cheama la ea……frumoasa,tulbure,,,,,bla,bla,bla.
Poate te cheamă pe tine marea…
Frumos….eu cu fostul meu sot am tinut’o 2 ani asa,lasa’ma dar mai ramai
Din afară, pare că aţi cam lungit-o. Probabil că şi acum vă pare rău amândurora că s-a terminat…
eh … eu sunt asa intr-o relatie de 3 ani … te vreau nu te mai vreau … si acum plec definitiv …
Nu-ţi pot da niciun sfat. Orice decizie ai lua, mai târziu vei regreta…
Lui ii pare rau ,mie insa nu,m’am maturizat si mi’am schimbat perspectiva!Fiecare cu drumul lui in viata,nu’i asa
E foarte bine că ai puterea să depăşeşti o traumă emoţională. Probabil că ambii ştiţi ce şi dacă aţi pierdut. De obicei, la început te simţi pustiit, însă mai apoi constaţi că eşti în continuare neaşteptat de bogat sufleteşte şi prinzi curaj. Tu, probabil, ai depăşit şi faza asta, după cum vorbeşti…
poti intra pe facebook
Eu sunt pe FB tot timpul. Pe tine nu te văd pe chat.
nu ma vezi pentru ca nu sunt in lista de prieteni!
ti’am trimis cerere pe °Cristian Vasile°!
Se aprobă, să trăiţi! Numai să văd cererea
Do I…know you??? 😀
De ce oare mi se pare atât de familiară conversația asta (imaginară sau nu)?
Fiindcă ni s-a întâmplat mai multora?