Sora mea a dat examen de vreo 4-5 ori, până să se aleagă cu permisul auto categoria B. După fiecare nereuşită, îmi povestea cum a fost şi de ce a ratat. Desigur, altcineva era de vină. Ba ba poliţistul n-a fost înţelegător, ba a fost extrem de timorată fiindcă examinatorul se uita urât la ea etc. De fiecare dată i-am spus să continue, fiindcă ştiu că-şi poate lua permisul de conducere. S-a ambiţionat şi, după lupte grele, a învins.

Sora mea, Mădălina, având carnet de şofer deja, şi-a cumpărat o maşină nou-nouţă, Dacia Logan. Bineînţeles că am apelat la ea şi maşina ei, fără pic de jenă sau înţelegere frăţească, ori de câte ori am avut nevoie şi am constatat că era prudentă la volan. În cele din urmă, m-a întrebat de ce nu-mi iau eu însumi permisul, ca să n-o mai deranjez pe ea, fiindcă îmi va împrumuta maşina.

Sincer, mă gândisem şi eu la mişcarea asta, dar parcă aveam nevoie de un imbold pentru a acţiona în consecinţă. Şi uite că imboldul venea din exterior, nu trebuia să fac eu un efort de voinţă pentru a mă convinge că trebuie să dau examen. Aşa că i-am răspuns:

– Bine, Mădă, voi da examen, ca să te fac fericită! Dar spune-mi tu cum se ia permisul auto!

– Ei, asta-i! Te înscrii la o şcoală de şoferi şi înveţi să conduci, după care dai examen de n-şpe ori (ca mine) şi, dacă nu renunţi, poate li se face milă de tine, văzându-te greu de cap dar perseverent…

Zis şi făcut. M-am înscris la o şcolă auto, am răspuns la zeci de chestionare auto indicate de Mădălina, care, e drept, mi-au folosit foarte mult, am dat examen iniţial la şcoala auto, ca să se convingă profesorul că n-o să am probleme, după care m-am prezentat la examenul cu poliţia.

Toţi cursanţii şcolii la care am fost eu am luat „sala” din prima. Apoi am dat „traseul”. Ne-am urcat în maşina de concurs 3 elevi. Eu eram ultimul care veneam la volan. Primii doi candidaţi au fost picaţi din diverse motive. Mă luasem de gânduri: oare ar fi trebuit să urc în maşină cu 200 de euro şi să cobor fără ei, dar cu examenul luat, aşa cum mă sfătuiseră unii?

Examinatorul, un ofiţer înalt, cu figură de adolescent, stătea pe scaunul din dreapta şi se uita la mine. În alte împrejurări, dacă cineva m-ar fi privit insistent, l-aş fi întrebat care-i treaba. Dar acum eu mi-am potrivit tacticos oglinda retrovizoare, aşa cum îmi recomandase instructorul, mi-am pus centura şi am încercat să mă liniştesc. Eram cam crispat şi ştiam că nu-i bine.

Să nu-l contrazici pe poliţist!

M-am adunat, mi-am afişat forţat un aer nonşalant şi am pornit. Rapid, chiar m-am liniştit. Era într-o sâmbătă de iarnă, iar circulaţia era foarte lejeră, nu mă şicana nicio maşină în trafic. Erau mai multe mijloace de transport în comun decât automobile. Totuşi, era soare şi luminozitatea mare mă deranja.

Într-un rând, am nimerit la marele fix o mică groapă din mijlocul drumului. N-o văzusem, probabil, din cauza soarelui. Mi-am înghiţit înjurătura, dar am costatat cu voce tare:

– Am luat-o!

La un moment dat, o bătrână voia să traverseze, iar eu o observasem şi mă pregătisem să frânez. Dar ea mergea tare încet şi s-a oprit în dreptul stratului de flori care despărţea cele două sensuri. Văzând că se mocăie, mi-am continuat drumul. Altă intersecţie, altă întoarcere peste linia de tramvai (au fost vreo 5-6 astfel de intersecţii) şi, ca un făcut, altă bătrână stătea pe zebra de pe carosabil, de parcă se ascundea înadins în spatele unui morman făcut din zăpada adunată de pe drum.

De data asta am oprit, cedându-i trecerea. Însă baba rămăsese locului şi se uita aiurea. Am claxonat uşor, dar bătrâna n-a reacţionat. Am coborât geamul portierei şi am strigat la ea:

– Ce faci, mamaie, mai travesezi azi?

– Da’ şe-ai cu mini, copchile?

– Păi, vreau să trec şi nu pot, că sunt cu un poliţist lângă mine şi mata trebuie să treci prima…

Bătrâna a ridicat din umeri, dar s-a retras câţiva paşi, aşa că am repornit. După alte două întoarceri peste linia de tramvai, examinatorul mi-a spus să trag pe dreapta şi m-am conformat. Automat, am constatat că parcarea laterală nu mi-a ieşit grozav, dar nici n-avea cum altfel, din cauza mormanelor de zăpadă de lângă trotuar. Foarte liniştit, poliţistul s-a uitat în foile lui şi a cuvântat:

– De două ori n-aţi acordat prioritate…

– Cui, babelor?! am intervenit, nervos.

Poliţistul m-a privit cu asprime:

– O dată femeii în vârstă care s-a oprit la stratul dintre sensuri, ca să nu daţi peste ea…

Deodată mi-am amintit ce mă sfătuise instructorul: „Să nu-l contrazici pe poliţist! Spune-i că are dreptate, chiar dacă tu crezi că n-are!” şi l-am întrerupt grăbit:

– Ah, da, îmi amintesc, aşa este, aveţi dreptate…

Şi uite aşa mi-am luat permisul de conducere din prima încercare!

Comments

comments