Damele vorbesc de trei ori mai mult ca bărbaţii?

Un studiu a concluzionat că femeile sunt atrase de bărbaţii care vorbesc puţin şi cu voce groasă. Acest tip de comunicare ar fi  pronunţat masculin. În plus, s-a descoperit că damele vorbesc de trei ori mai mult decât bărbaţii, ceea ce mi se pare strigător la cer, fiind o nedreptate faţă de femei.

Cum de trei ori? Poate numai dacă femeia vine de la stomatolog şi a suferit o operaţie complicată, va vorbi de numai trei ori mai mult decât partenerul ei. Şi asta în timp ce are încă gura amorţită, fiindcă mai apoi îşi scoate pârleala, demonstrându-şi calităţile oratorice.

De altfel, oamenii de ştiinţă nu ştiu precis care-i treaba cu flecăreala, însă presupun că femeile au o nevoie stringentă să vorbească, pentru a-şi potoli angoasele. De asemenea, vorbind, îşi afirmă personalitatea şi socializează zdravăn.

Asta îmi aduce aminte de fapta unui surdo-mut american care era căsătorit cu o femeie cu aceleaşi handicapuri. Într-o zi, şi-a împuşcat nevasta şi a fost arestat. La interogatoriul luat printr-un interpret, omul şi-a motivat gestul prin faptul că îl înnebunise consoarta cu limbuţia ei! „Dădea din mâini ca o moară stricată şi singurul mod de a o opri a fost să trag în ea cu pistolul!”

Pentru ca povestea să se încheie în stil american tradiţional, ar trebui să afirm că femeia a scăpat cu viaţă şi nu şi-a reclamat agresorul. Ba au şi trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi: ea, fără prea multe gesturi, el, fără gloanţe în pistol. Adevărul e că habar n-am ce s-a întâmplat, iar finalul rămâne deschis.

În schimb, o să vă relatez un fapt real, constatat personal datorită prietenei mele. De multe ori, vine de la serviciu tracasată şi, mai presus de toate, fără poftă de viaţă, dar cu o migrenă de toată frumuseţea. Ştiind de nevoia femeilor de a vorbi, o întreb de una, de alta, cum a fost la serviciu, drumul spre casă, orice, numai s-o determin să-şi spună păsul. Şi atunci, de obicei, începe să-mi povestească…

Bineînţeles, este o discuţie în toată regula, eu contribuind la ea aproape monosilabic: Da? Zău? Aha! Nu se poate! Şi? Aşa, aşa… Dau din cap aprobator, iar din când în când, simt nevoia s-o încurajez şi plasez câte o apreciere: Bravo! După vreo jumătate de oră, consider că deficitul de vorbărie a fost acoperit şi-i spun: „Cred că ar trebui să păpăm ceva”.

Adevărul e că-mi place s-o hrănesc. După ce mâncăm, desigur continuând convesaţia, o întreb: „Ţi-a trecut durerea de cap?”, iar ea îmi răspunde afirmativ: „Acum, că am mâncat, parcă mi-e mai bine”. Dar eu ştiu de ce se simte uşurată: a vorbit îndeajuns. Momentan…

Prietena mea vorbeşte şi-n somn. Jur! Crezând că dormind îmi va spune numai adevărul, am chestionat-o asupra unui secret pe care îl cunoşteam, dar pe care, fiind trează, ea nu mi l-ar fi mărturisit niciodată. Spre surprinderea mea, putea minţi şi somn! O dată, cum minciunile ei erau prea bune, prea ca la ţară, i-am demonstrat că fabulează. Dormind, în continuare, şi-a dat seama că ceva nu-i ordine şi mi-a spus: „’Asă-mă!” adică s-o las în pace. Când se trezeşte, nu mai ştie nimic de conversaţiile noastre nocturne.

Comments

comments

2 Comments

  1. Vienela 05/03/2014
    • Javra 05/03/2014

Leave a Reply