În iarna anului 1944, liniștea albă a nordului era sfâșiată de război. Printre brazi înghețați și vânturi care tăiau respirația, soldatul finlandez Aimo Koivunen aluneca pe schiuri, fugind de o ambuscadă sovietică. Zăpada scârțâia sub el, dar nu mai simțea frigul așa cum îl simțise la început. Era epuizat, înfometat și la limita puterilor.
Ochii i se închideau fără voia lui. Știa că dacă adoarme acolo, în pustietatea înghețată, nu se va mai trezi niciodată.
Cu mâini tremurânde, a scotocit prin buzunar și a scos o mică cutie: Pervitin. Pastilele erau folosite de soldați ca să rămână treji, dar doza era clară — una singură. În starea în care era, cu mintea încețoșată și degetele amorțite, Aimo nu a mai stat să numere. A înghițit tot ce avea — aproape 30 de pastile dintr-o dată. Efectul a fost ca un fulger.
Oboseala a dispărut într-o clipă. Inima i-a început să bată violent, iar lumea din jur parcă s-a aprins. A prins viteză pe schiuri și, cu o energie aproape supraomenească, a reușit să scape din încercuire. Dar în goana aceea disperată, s-a pierdut de unitatea lui. A rămas singur.
Zilele care au urmat s-au transformat într-un coșmar halucinant. Aimo schia fără oprire prin pustietatea albă, fără hrană, fără odihnă. Mintea îi juca feste — vedea lucruri care nu existau, auzea voci în bătaia vântului, iar realitatea devenea din ce în ce mai fragilă. La un moment dat, un pas greșit a fost de ajuns. O explozie scurtă, violentă — călcase pe o mină.
Durerea i-a sfâșiat piciorul, dar nu s-a oprit. Nu putea. A continuat să înainteze, târându-se, schiind, împingându-se dincolo de orice limită omenească. Foamea devenise o altă luptă. Fără provizii, a început să mănânce muguri de pin, amar și insuficient. Într-o zi, aproape fără să-și dea seama, a prins o pasăre — un gaiță siberiană — și a mâncat-o crudă, ca un animal împins de instinctul de supraviețuire.
Timpul nu mai avea sens. Zilele și nopțile se amestecau într-un șir nesfârșit de frig, durere și delir.
Când, în cele din urmă, a fost găsit, abia mai era om. Cântărea în jur de 43 de kilograme, pielea lipită de oase. Pulsul îi urcase aproape la 200 de bătăi pe minut, iar ochii îi erau pierduți undeva între realitate și coșmarurile din care abia scăpase. Și totuși… trăia.
Împotriva tuturor șanselor, Aimo Koivunen a supraviețuit. A trecut prin război, și-a revenit, și a continuat să trăiască mulți ani după acea iarnă imposibilă. A ajuns la 71 de ani.
O viață începută din nou — după ce, pentru câteva zile în 1944, fusese deja, în toate sensurile, la un pas de moarte.
