Prietena mea şi cu mine ne-am gândit să ne unim destinele. Acest gest e cât se poate de firesc, fiind percepuţi de toată lumea drept un cuplu. Urmează numai să-l oficializăm. Părinţii noştri nu s-au mirat, iar prietenii nici atât. Despre cunoştinţe, ce să vă spun, mulţi credeau că suntem deja căsătoriţi. Cu ocazia asta, am constatat că femeile plâng atunci când aud de căsătorie.

De unde ideea? Mie mi-a venit, într-o seară. A fost simplu, mai puţin romantic decât aş fi vrut, dar n-a fost ceva premeditat, pregătit din timp, ci o reacţie de moment. Ioana tocmai făcuse cafeaua şi o aducea pe balcon. Eu stăteam pe un taburet şi mă uitam cum se joacă nişte copii mici în părculeţul de vizavi, supravegheaţi de părinţi.

Când a venit cu cafeaua, mi-a trecut automat prin cap că aşa aş vrea s-o văd şi pe ea: ducându-ne copilul la joacă. Aşa că am prins-o de mână, am aşezat-o pe scaunul alăturat, iar eu am alunecat de pe taburet, în genunchi, la picioarele ei. I-am cerut mâna, iar ea a spus da. Pe urmă, a apucat-o plânsul. După ce am potolit-o, i-am promis că mergem amândoi după verighete, dar că, până una, alta, o să luăm cina în oraş. Şi aşa am făcut.

A doua zi, Ioana i-a telefonat mamei sale să-i dea vestea. Şi a apucat-o şi pe ea plânsul. Da, sigur că se aştepta, dar plânge de bucurie. Peste două ore, eram acasă la viitorii mei socri, cu un buchet mare de flori, ca să îndeplinim formalitatea peţitului fetei.

– De ce acum? E Ioana gravidă? m-a iscodit tatăl ei.

– Nu, dar după ce plecăm, o să luăm măsuri, promitem!

M-a privit o clipă cu asprime pentru obrăznicie, după care m-a luat în braţe şi mi-a spus să am grijă de fata lui şi să fim sănătoşi. Sigur, la urmă, i-am anunţat şi pe părinţii mei, câteva ore după aceea. Pe mama, ca pe o fiinţă bine-crescută ce se află, a luat-o plânsul! Ce aveţi, doamnelor, de vă dau lacrimile la veşti bune? Mie mi se strânge inima când văd o femeie plângând… Întâmplător, maică-mea şi Ioana se înţelegeau foarte bine. Taică-miu a spus că era timpul s-o facem şi pe asta.

A doua zi, însoţiţi de noi, părinţii mei au mers în vizită protocolară la viitorii cuscri, ca să discute amănuntele de organizare. Mă uitam le ei cum socotesc când, cum, unde, de parcă ei s-ar fi luat. Trebuia să-i las să discute. Ioana şi mama ei erau în bucătărie, pregătind masa de prânz. Mi-am luat viitoarea mireasă de mână şi i-am spus că vreau să ne plimbăm.

– Păi, mama are nevoie de ajutor, ca să…

– O ajută mama mea, am liniştit-o eu şi am ieşit amândoi.

De fapt, aveam de gând să cumpărăm verighete, ceea ce am şi făcut în primul magazin de bijuterii în care am intrat. Am lăsat-o pe Ioana să aleagă modelul, aveam încredere totală în gustul ei. Când ne-am întors, părinţii noştri se cinsteau cu vişinată. Hotărâseră tot ce trebuia legat de nuntă. Număr fix de invitaţi, a doua zi să cumpere invitaţii, să meargă să caute un restaurant, să hotărască tacâmul etc.

Le-am potolit elanul, anunţându-i că noi hotărâserăm să facem nunta afară, în grădina bunicilor Ioanei, pe care îi vizitaserăm în urmă cu o lună. Şi dacă plouă? N-are decât, căutăm acum pe net cort pentru nuntă şi rezolvăm imediat. Părinţii noştri s-au uitat unii la ceilalţi, iar taică-miu a îngăimat:

– Dacă voi vreţi aşa, la cort să fie!

Comments

comments