Cineva m-a întrebat dacă sunt norocos. Și chiar credeam că am noroc în lucruri mărunte. Noroc nu însemna să-mi cadă în cap niște milioane de euro de la loterie. Norocul poate fi ceva mic, neînsemnat: să cumpăr ultima pâine fără sare. La fel se întâmplă și cu fericirea: sunt fericit pentru lucruri mici, precum zâmbetul unui copil, sau lecturarea unei cărți bune. Dar aflu că m-a atins fericirea abia când ea s-a dus deja. Oare ce gust are fericirea postfactum, dacă mi-e permisă folosirea unei astfel de sintagme nefericite? Bun, deși nu mai beneficiez de ea. Și apoi, fericirea e înscrisă în codul nostru genetic.
Jean de la Bruyere spunea: „E un lucru atât de obişnuit pentru un om să nu fie fericit şi atât de important faptul că tot ce e un bine e cumpărat cu mii de necazuri, încât o treabă care se face uşor devine suspectă”. Poate că are dreptate, dar nu în toate cazurile. Mai curând cred în vorbele primului mare filosof politic al Renașterii, Al Batt: „Secretul fericirii este să-i faci pe ceilalţi să creadă că ei sunt cauza acesteia”. Da, studii științifice au arătat că un om e fericit, după ce a reușit să ajute un semen.
Sigur, un mare câștig la loto ar face fericit pe orice om, dar nu vă voi vorbi despre lucruri extrem de rare, ci de mici bucurii, aproape de fiecare zi. În acest context, trebuie să vă informez că Centrul Comercial Vitantis a lansat un concurs pe Facebook în care își provoacă fanii să identifice lucrurile mici care le fac viața mai frumoasă, să-și facă un #happyselfie și să-l publice pe pagina concursului, putând câștiga premiul cel mare de 1000 de euro, prin tragere la sorți. Desigur, dacă doriți, vă puteți înscrie la concurs și voi, toți cei care citiți aceste rânduri.
Totuși, momentele de fericire retroactivă pe care le-am trăit au fost mai egoiste: somnul de încă o jumătate de oră, după ce sunase ceasul într-o dimineață și mi-am îmbrățișat logodnica, nelăsând-o să mă deranjeze, prin părăsirea patului. Da, am fost egoist, ea a întârziat la serviciu, dar mi-a spus că a meritat.
Alt moment de fericire a fost acela în care am simțit mișcarea pruncului nostru încă nenăscut. A fost ciudat, dar m-a încântat.
Și, mai apoi, m-a făcut fericit primul zâmbet al bebelușului nostru, care încă nu rostise niciun cuvânt. Era liniște în camera lui inundată de soare. Nici acum nu știu cui și de ce a zâmbit. Nu mamei lui, nici mie, nici strălucirii soarelui. Poate, lui însuși.
E varianta cea mai apropiată de adevăr, fiindcă, așa cum spuneam, noi, oamenii, ne dăm seama de un moment de fericire abia după ce acesta s-a dus. Asta înseamnă că, pentru orice om și la orice vârstă, starea lui naturală e să fie fericit. Da, zâmbetul e înscris în codul nostru genetic.
M-am obișnuit să-mi încep ziua cu o altă mică fericire: o ceașcă de cafea cu două picături de esență de rom și cu niște frișcă în ea. Savanții vă pot explica faptul că astfel îmi activez partea din creier responsabilă cu recompensele și vor pomeni de așa-zisele molecule ale fericirii, endorfinele. Dar explicația e prea tehnică, nu vă sfătuiesc s-o citiți.
În schimb, ar fi mai atractivă lecturarea unei cărți bune, așa cum fac și eu, ca să am satisfacția că îmi lărgesc orizontul mulțumită muncii scriitorului. E și acesta un lucru mic, dar care contribuie la starea mea de bine de la sfârșitul unei zile de muncă. O dată mi-am întrebat un prieten ce cărți i-au plăcut cel mai mult. Mi-a răspuns: „Seria de cinci care formează o chintă roială”.
Și mai sunt foarte multe alte mici bucurii ale vieții, dar nu vreau să vă plictisesc. Am scris pe blogul meu mai multe articole despre fericire. Asta înseamnă că o prețuiesc la adevărata ei valoare? Sper. Menționez cel mai proaspăt lucru mic, însă care m-a mulțumit: scrierea acestui articol.
