Laur nu înţelegea de ce Anca nu se bucura de clipa prezentă. Ea avea mereu în cap o singură idee: el va pleca. Bine, dar abia intrase pe uşa mansardei sale! În loc să-l întâmpine cu un zâmbet, nu vedea decât tristeţe în ochii ei. „Când pleci?”, erau primele ei vorbe. Prima oară, el chiar s-a supărat, îi venea să se întoarcă din drum, să-i arunce peste umăr: “Chiar acum!” şi să închidă uşa în urma lui. A renunţat şi acum ştia că are de făcut o alegere imposibilă.

După ce îi spunea când trebuie să plece, Anca nu se liniştea, parcă începea să numere orele pe care le mai aveau de petrecut împreună. Niciodată nu se sătura de el, oricât ar fi stat şi orice ar fi avut de făcut. Putea foarte bine să-şi vadă de treabă, ştiindu-l lângă ea.

Urma weekendul şi tânărul voia să înveţe pentru examenul parţial la nu ştiu ce obiect de studiu. Şi-a luat cursurile cu el şi a urcat scările spre mansarda ei. Anterior, Anca voise să-i dea o cheie de la intrare, dar el a ezitat o clipă. Dacă o accepta, simţea că ar fi fost un soi de promisiune din partea lui. Şi nu voia asta.

Întotdeauna ocolise dicuţiile care puteau aluneca spre făurirea unor planuri comune. Laur o iubea, ea îl iubea, dar lucrurile nu erau deloc simple. Trebuia să nu-şi ia angajamente. Dacă o refuza, Anca se supăra. I-a spus că cel mai bun lucru e s-o lase undeva, la intrare, într-un loc numai de ei ştiut. A şi găsit repede un astfel de loc, deasupra canatului uşii. A descuiat cu această cheie de rezervă. Ea nu ştia că vine. N-o anunţase, voia să fie o surpriză.

Laur era întins pe pat, atunci când Anca a sosit. El adormise îmbrăcat, cu caietul pe piept. S-a trezit imediat şi a sărit în picioare. Odată ea îl rugase să nu mai stea întins pe pat, că-i vin fel şi fel de gânduri neortodoxe când îl vede. Niciodată n-a dat amănunte despre gândurile acelea, dar el a încercat s-o menajeze. Asta îi intrase în reflex. Văzându-l ţâşnind din pat, ea chicoti şi-l întrebă şoptit: “Ţie frică de mine?”. În casă era foarte cald, el era transpirat. Cu un gest de frondă, şi-a scos în grabă hainele şi a luat-o în braţe. Îmbrăcămintea ei era udă. Afară ploua…

Anca avea câţiva ani mai mult decât el şi era învăţătoare. Nu era din localitate, dar preda în acest oraş şi stătea cu chirie în acea mansardă. Trecea pe acasă periodic. Mai demult îi spusese că n-o să devină mamă. “Copiii mei sunt sunt cei 27 de elevi.” Într-o seară, înainte ca el să plece, a apucat-o plânsul. Doamne, asta nu suporta Laur, simţea că i se rupe sufletul!

Anca i-a spus că vrea să doarmă cu ea, să facă dimineaţa cafeaua (ştia că el nu poate mânca imediat după ce se trezea), înainte de a pleca fiecare la şcoala lui, să se întâlnească după-amiază şi să iasă seara să cineze în oraş. Era un plan simplu, firesc. “Vreau prea mult?!” Nu, nu voia decât să nu se mai ascundă într-o mansardă, să nu le pese dacă îi vede vreun cunoscut ţinându-se de mână. Dar asta nu se putea. El locuia de doi ani cu mama fiicei sale…

Laur iubea două femei şi era prea laş sau poate prea egoist ca să facă o alegere. Amaliei îi promisese că se va căsători cu ea, după ce termină facultatea, iar pe Anca o asigura că nu va mai sta mult cu Amalia. Numai să mai crească puţin fiica lor, Ioana. Adevărul e că Laur nu ştia ce să facă. Acum nu putea decât să amâne luarea unei decizii.

Laur se frământase de multe ori. Pe de-o parte ţinea la fiica lui, ca şi la mama acesteia. Trebuia să recunoască, chiar le iubea pe Amalia şi Ioana. Nici nu concepea că ar putea să le despartă. Pe de altă parte, era iubirea asta nouă, năvalnică. Cu Anca se simţea întotdeauna liniştit, de parcă mansarda ei ar fi fost o cetate de neînvins. Cu Amalia şi Ioana se simţea împlinit. Dar cum să aleagă între două iubiri? Era o alegere imposibilă…

Comments

comments