M-am hotărât să înfiinţez o rubrică duminicală permanentă, intitulată, cel puţin momentan, „Recomandările săptămânii”, din lipsă de originalitate, în care să atrag atenţia asupra unor postări care au apărut în săptămâna care tocmai s-a scurs. Desigur, subiectivismul are un rol marcant. Asta nu înseamnă că îmbrăţişez în totalitate ideile care se desprind din ele, dar cred că sunt interesante şi vă îndemn să le citiţi.

Alexandra, alias Axlandra, a promovat o religie amuzantă, pastafarianismul, care a trezit un fanatic religios din letargie. Această biată fiinţă a contenit din mătănii şi a început să se agite amarnic, strigând că Dumnezeu nu are simţul umorului şi n-a reuşit cu niciun chip să-şi vadă obtuzitatea. În schimb, a izbutit cea mai execrabilă reclamă, nu pentru, ci împotriva religiei creştine. Sper că e vorba de doar un biet rătăcit, purtător ilegal de creier şi de credinţă exacerbată, care îi pune la zid pe atei, duşmanii lui de moarte, dar şi pe cei care gândesc altfel decât el.

Ce să vă spun, sunt creştin ortodox. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, altfel un om cult, inteligent, cu vederi largi, este un ateu convins. După mintea (e mult spus) acestui fanatic religios, dacă nu reuşesc să-l determin pe prietenul meu să-mi împărtăşească vederile, ar trebui să nu-i mai vorbesc nicicînd şi să-l ameninţ cu flăcările iadului. Doamne, iartă-ne, dar mare Ţi-e grădina!

Vienela, de altfel, i-a şi răspuns acestui fanatic (căruia nu-i dau numele, ca să nu-i fac reclamă), cu o eleganţă nemeritată, dar arătând că se respectă pe sine. „Cred că oamenii lipsiţi de simţul umorului au o viaţă deprimantă. Când şi cum s-au transformat din copii veseli şi fără grijă în adulţi fanatici, cu idei de neclintit, cu convingeri ferme, cu reproşuri la adresa tuturor persoanelor care nu le seamănă?” a notat Vienela în articolul său.

Adelinailiescu, în a sa O zeamă de cuvinte, ne-a înseninat ziua cu o poveste alambicată, în care Scufiţa Roşie are nostalgia violurilor din basmele pentru adulţi. Bunica scapă nemâncată, fiindcă Lupul şi-a amintit că mai are nişte dosare pe rol, de când cu cei trei iezi, căci atunci când capra nu-i acasă, e la Făt Frumos, care i-o înapoiază vecinului când e deja moartă… Din poveste lipseşte Vânătorul, că doar nu era pădurea lu’ ta-su.

Oprea Ruxandra a scris în jurnaluluneieve un articol care ne aduce aminte că suntem fiinţe umane, deci sensibile, despre alean. Este o apariţie proaspătă şi interesantă în blogosferă. Atenţie, şi Alexandra Ali are jurnaluluneieve, altă prezenţă mai nouă cu condei. Cum şi-l vor împărţi, ştie numai Adam. Oricum, le spun „bine aţi venit!”

Elly Weiss, cu a sa dragosteoarbă, ne reaminteşte de Neogen, un important site de socializare care şi-a dat obştescul sfârşit la începutul anului trecut. „Socializare de toate categoriile, pentru toate gusturile. O socializare care era altfel, diferită de cea de pe alte site-uri de gen și de pe Facebook”, notează Elly. Da, pe mulţi a început să ne dezamăgească Facebook, de aici şi dorul lui Elly.

Spanac a dorit cu tot dinadinsul şi chiar a reuşit să irite mulţi melomani, iubitori ai muzicii lui Depeche Mode, cu un articol intitulat sugestiv: „Trupă muzicală caut loc de veci. Găsit România!” În alte rânduri o prezenţă agreabilă, Spanac a vrut să şocheze, bag sama.

„Așa și cu trupele astea. Vin în România să-și ia un loc de veci. Trupe de care n-a mai auzit nimeni de 10-15-20 sau chiar mai mulţi ani. Vin în România cu mare tam-tam, strâng 5-6000 maxim de aiuriți care dau enorm pe un bilet și se retrag într-o glorie imensă”, notează el. Au fost peste 40.000 de aiuriţi pe National Arena… Probabil că nici Spanac nu crede ce scrie, fiindcă în alte cazuri a dat vagi semne de gândire. Altfel, e adevărat că nu avem destui bani ca să putem aduce la noi artişti în vogă acum.

Tina, în al ei Jurnal de soţie, ne aminteşte de moldovenii de dincolo de Prut, mergând pe aceeaşi linie sensibilă ca alţi bloggeri ale căror postări mi-au atras atenţia. Cu toate că se simte străină când merge acasă, ea scrie: „Mi-e dor de EA, de Moldova mea dragă, cu izvoare şoptind linişte şi relaxare, cu un stăpân al cerului cu mii de raze în evantai care e mai frumos ca oriunde, cu florile, cu mirosul copilăriei, cu mama şi tata care se uită din ce în ce mai des spre poartă…”

Chinezu dovedeşte profunzime, în ciuda relaxării cu care scrie de obicei, dojenindu-ne: „…Suntem prea prinşi să existăm în vieţile noastre în loc să trăim cu adevărat… Mi s-a reproşat că m-am bucurat, în dese rânduri, de şi pentru bucuria altora, pentru succesul lor. Am fost făcut prefăcut, am fost numit interesat, am fost ironizat, dispreţuit, chiar înjurat”, notează el. Bine că nu-l ţine mult supărarea…

Comments

comments