M-am hotărât să înfiinţez o rubrică duminicală permanentă, intitulată, cel puţin momentan, „Recomandările săptămânii”, din lipsă de originalitate, în care să atrag atenţia asupra unor postări apărute în săptămâna care tocmai s-a scurs. Desigur, subiectivismul are un rol marcant. Asta nu înseamnă că îmbrăţişez în totalitate ideile care se desprind din ele, dar cred că sunt interesante şi vă îndemn să le citiţi.
Chinezu aduce în discuţie una dintre speciile regnului 2.0: „Una din speciile mele favorite de vieţuitori pe internet este cea pe care eu o numesc, în lipsă de altceva mai bun, ‘DEXilistus Scremutus’. Din această specie face parte acea făptură (există mari şanse să fie chiar om, dar nu avem dovezi irefutabile în acest sens) care, atunci când simte că ai scris cumva greşit un cuvânt (nu contează că ai făcut-o din neatenţie, grabă sau pentru că nu ştii româneşte), se repede la DEX şi verifică dacă e bine sau nu…
Dacă te-a prins că ai prestat cuvântul greşit, numai ce vine făptura… cu un aer – după caz – ofuscat/superior plictisit/miştocar/ghiolban/gherţoi/doctor în semiotică şi îţi plesneşte pe wall ştiinţa sa proaspăt acumulată (şi imediat după aceea degrabă uitată). Ah, ce victorie pe făptura cu pricina, cum ţi-a arătat ea ţie…”
Alexandra Cristea ne vorbeşte despre hăţişurile dragostei: „Eu, dacă te iubesc, îţi fac toate poftele. Îţi fac mâncare, îţi calc, îţi spăl, te spăl şi pe tine chiar! ne povestea odată, o colegă dragă. Am zâmbit atunci şi am lăsat privirea în jos, căci undeva în adâncul sufletului am realizat că şi eu procedez la fel. Dar nu ştiu de ce, nu am vrut să afle nimeni…
Adevărul este că nu ai de unde să ştii cât e bine să oferi. Când e prea mult? Când trebuie să te opreşti? Când e destul şi când nu e suficient? Nu există un manual de instrucţiuni care să te îndrume către nişte braţe sigure. Nu a fost inventată o reţetă care să-ţi specifice numărul ideal de îmbrăţişări şi săruturi. Nu există un drum sigur către totdeauna”.
Radu Harjeu ne invită să bem, să ne veselim: „Că românul e prieten cu alcoolul nu e un secret pentru nimeni. Că ‘distracţia’ înseamnă mai ales să te îmbeţi, sau că ‘a-ţi trăi viaţa’ presupune pentru mulţi doar combinarea sexului cu alcoolul, afli dacă dai o raită prin locurile preferate de tineri… Pe scurt, românilor le place să bea şi sunt mândri de asta. Pentru ei, cine nu trage la măsea e fie ipocrit, fie sectant, fie are cine ştie ce vicii ascunse!
Ştiind toate acestea, nu mă aşteptam să fim chiar printre cele mai alcoolice naţiuni ale lumii. Şi, totuşi, un studiu făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în perioada 2008-2010, ne plasează pe locul 5. CINCI! Devansaţi doar de Belarus, Moldova (adică tot românaşi de-ai noştri), Lituania şi Rusia. Conform documentului, fiecare dintre noi bea 14,4 litri de alcool pe an! (…) Există, în rezultatele studiului OMS, şi o cifră optimistă. 48% din populaţia Terrei nu a băut niciodată alcool!”
Pishky afirmă că face ce vrea, când şi unde vrea: „Mi s-a spus de curând că de ce postez pe facebook. Că de ce postez pe blog. Că vreau atenţie. Și că vreau şi pe mă-sa şi pe ta-su şi tot neamu’ de la A la Z, cu tot cu diacritice. Nu m-a interesat atenţia. Blogosfera nu e o lume în care se cerşeşte atenţie. Blogsfera e o lume în care oamenii învaţă, altfel, unii de la alţii. Blogosfera e un loc în care libertatea este lege. Astfel, fiecare are dreptul să scrie ce vrea.
Facebook. Facebook este o comunitate de oameni care îşi arată unii altora lucruri care prezintă sau nu interes într-un anumit cerc de oameni… Ambele sunt comunităţi de oameni unde fiecare are dreptul la libertate. La libera exprimare. În consecinţă, fiecare face ce vrea şi ce-l taie capul, când vrea şi unde vrea… Nu înţeleg de ce ne cerem mereu drepturile, când noi înşine încercăm să le îngrădim pe ale celorlalţi. Ahhh… lumea asta plină de hiene. E atât de mare”.
Răzvan Ianculescu ne împărtăşeşte impresiile de călătorie din Grecia: „Probabil că nu este prima dată când auzi că Grecia merită neapărat vizitată… În Stalida, pe coasta de nord a Cretei, am descoperit un amestec de greci, olandezi, nemţi şi albanezi. Şi nu, albanezii nu umblă cu pistoalele la brâu, aşa cum auzisem. Sunt la fel de calzi şi de primitori ca grecii… În Creta, ca şi în alte locuri, vilele au cel mult două etaje… Sunt aerisite, au balcoane spre mare şi băi curate şi parfumate. Prosoapele şi lenjeria se schimbă o dată la două zile…
Cu 15 euro poți mânca aproape orice. Grecii vând platouri. Asta înseamnă că garnitura, sosul şi salata vin incluse… Grecii au un respect deosebit pentru client. Grecul nu face bişniţă, face comerţ. Nu se roagă de tine să intri la el în restaurant, te invită în bucătărie. Este în stare să te plimbe prin tot restaurantul, să-ţi povestească istoria familiei, să-ţi dea să guşti din toate şi să nu te lase să te aşezi la masă până nu bei o tărie cu el. Cinstea lui… Şi fii atent că, dacă îi laşi 2 euro în plus, aleargă cu banii în mână după tine”.