Era seara de 24 noiembrie 2009, ajunul Zilei Recunoștinței, când John Edward Jones, un tânăr de douăzeci și șase de ani, student la medicină, soț devotat și tată al unei fetițe de un an, a intrat în Peștera Nutty Putty din Utah cu gândul simplu de a petrece timp cu fratele său mai mic, Josh, reluând o pasiune comună din copilărie, explorarea peșterilor, o activitate care pentru ei fusese mereu o combinație de joacă, curaj și încredere în propriile abilități.
John nu era un amator, crescuse explorând galerii subterane, știa ce înseamnă spațiile înguste și riscurile lor, iar Nutty Putty, deși faimoasă pentru strâmtorile ei, părea un loc cunoscut, frecventat de mii de oameni de-a lungul anilor, suficient de provocator cât să fie interesant, dar nu suficient de periculos încât să ridice semne de întrebare serioase.
La un moment dat, în atmosfera relaxată a grupului, cineva a pomenit de „Birth Canal”, un pasaj extrem de îngust, celebru printre speologi, iar John, dorind să-l parcurgă primul, a pornit înainte, fără să știe că făcuseră o greșeală de orientare, intrând într-un tunel nemarcat, mult mai strâmt, înclinat aproape vertical, un spațiu care se îngusta până la aproximativ zece centimetri lățime, un loc din care nu exista ieșire.
Când și-a tras aerul și a înaintat câțiva centimetri, corpul său a alunecat mai jos, dar în momentul în care a expirat, pieptul i s-a dilatat și a rămas blocat, cu capul în jos, brațele prinse sub el, incapabil să se miște înainte sau înapoi, înconjurat de întuneric total, la sute de metri sub pământ.
Fratele său l-a găsit repede, dar inițial a crezut că este doar o situație incomodă, una din acele întâmplări care se rezolvă cu răbdare, însă fiecare încercare de a-l trage l-a făcut pe John să alunece și mai adânc, până când a devenit clar că nu mai era vorba de un simplu blocaj. A urmat o cursă disperată contra timpului, ore întregi până au ajuns echipele de salvare, salvatori care, unul câte unul, au înaintat prin tuneluri imposibil de înguste pentru a ajunge la el, în timp ce John, profund credincios, se ruga, gândindu-se la soția lui, Emily, însărcinată cu al doilea copil, și la fiica pe care o lăsase acasă.
A stat atârnat cu capul în jos aproape douăzeci și opt de ore, timp în care sângele i s-a acumulat în cap și plămâni, inima i-a fost forțată să lupte cu gravitația, iar fiecare minut i-a slăbit șansele de supraviețuire, în timp ce salvatorii încercau tot ce era posibil, de la lubrifierea pereților până la sisteme complexe de scripeți, găurind stânca pentru a ancora frânghii. Pentru o clipă, părea că reușesc, că victoria este aproape, că John va vedea din nou lumina, însă un singur punct de ancorare a cedat, roca s-a sfărâmat, frânghia s-a destins brusc, iar John a alunecat mai adânc decât fusese vreodată.
Când au ajuns din nou la el, respira abia perceptibil, iar la scurt timp inima i s-a oprit. A murit acolo jos, într-un spațiu mai îngust decât propriul său corp, într-o peșteră care, din acea zi, nu a mai fost redeschisă niciodată. Autoritățile au decis că recuperarea trupului ar pune în pericol alte vieți, iar intrarea în Nutty Putty Cave a fost sigilată definitiv cu beton, transformând locul în mormântul său.
John Edward Jones a rămas acolo, sub pământ, iar deasupra, viața a continuat cu greu pentru cei rămași, soția sa dând naștere celei de-a doua fiice câteva luni mai târziu, purtând mai departe amintirea unui om care a intrat într-o peșteră pentru o aventură și nu a mai ieșit niciodată.
Morală:
Curajul fără prudență poate deveni fatal, iar uneori pericolul nu vine din lucruri spectaculoase sau evidente, ci dintr-un pas mic făcut în direcția greșită, într-un moment în care ai prea multă încredere că experiența te va proteja.
