Zilele trecute abia ma trezisem, imi trasesem papucii in picioare si dadeam sa ma ridic din pat. Ma gandem deja la cafeaua care in cateva minute se va face si ma va binecuvanta cu savoarea ei. Si cum motaiam asa cu ochii intredeschisi, aud ca suna la usa. Ei, asta-i buna! Cine sa fie la ora asta?

Ma duc tiptil si ma uit pe vizor. Bunul meu prieten, Petrica, era in fata usii, nerabdator. Parca era inainte de vreo intalnire importanta si tremura ca un scolar prins cu lectia neinvatata. Asadar, deschid usa.

– Ce-i cu tine, coane? Tu stii cat e ceasul? il intreb fara sa-i dau buna ziua.

– Nu, iarta-ma, e foarte devreme? Am nevoie de un sfat de la tine.

– Ei, intra, iti dau si-o cafea pe langa sfat.

Credeti ca m-a intrebat direct ce voia? Dar de unde… Pe Petrica sa-l lasi o jumatate de ora sa vorbeasca, sa se descarce, exact ca o femeie, abia dupa aia puteai avea un dialog normal cu el.

Si s-a apucat Petrica al meu sa se destainuie. Ca saptamana trecuta a fost la tara, la parinti, oameni batrani si fara multa putere. Asa ca a trebuit sa le taie lemne, sa care apa, sa se duca in padure dupa vreascuri, sa taie o gaina, ma rog, cate si mai cate, ca intr-o gospodarie rurala.

Si cum era el prin padure dupa vreascuri, vede un urs…

– Hai, Petrica, un urs?! La tine, la ses?

– Dar ce, crezi ca eu ma asteptam sa-l vad?! Am rupt-o la fuga!

– Si lemnele de foc? intreb eu.

– Ei, lemnele! Am spalat putina, am aruncat lemnele si am fugit.

– Pai cica nu e bine, ca ursul alearga mai repede ca tine si te prinde.

– Ma, nici nu era un urs!

– Dar ce era?

– Padurarul ma, padurarul! Avea o caciula din aia, bereta de raton, naiba sa-l ia, eu am vazut doar blana maro si-am rupt-o la fuga. A strigat ala dupa mine si m-am oprit, altfel alergam pana acasa.

– Bravo ma, te mai si lauzi ca te sperii si de umbra ta!

– Lasa asta, ca eu alta voiam sa te intreb, zise el sorbind din cafea. Auzi, de unde iei tu cafea d-asta buna?

– Zi, Petrica, unde arde?

– Pai ma, cum fugeam eu de nebun, mi-a scapat ceasul de la mana. Stii tu ceasul ala al meu, ala albastru?

Petrica are un ceas vechi, de cand eram noi prin scoala generala, un Pobeda vai de el, l-a reparat de vreo zece ori. I-am si spus sa-l schimbe, ca-i face numai probleme. El nu si nu, o tinea danga cu ceasul lui albastru.

– Asa. Si? intreb eu.

– Si nu l-am mai gasit. M-am intors sa-l caut si nimic. Sunt trist, omule. Mi-am pierdut ceasul albastru!

– Vrei alt ceas?

– Da, de aia am venit la tine. Stiu ca esti pasionat de ceasuri, deci alt om mai in masura ca tine sa ma indrume, nu gasesc.

– Intra pe net si cumpara ceas bun albastru. Nu vei avea probleme cu el! Uite unul albastru, automatic!

– E bun?

– Nu ma, nu e bun, e o tampenie, de aia ti-l recomand, nu?!

– Arata bine, ce-i drept, zise Petrica cu ochii la ceas. Il iau azi ma, mersi!

– Bravo! Mai vrei o cafea?

– Mai incape vorba?

Comments

comments