Se zice că apa îţi dă putere şi e leagănul vieţii. Când un om se naşte, corpul lui e alcătuit din 75% apă. Ne naştem mai puţin umezi ca un cartof (care are 80% apă), dar întrecem bananele (care are 74% apă). Însă pepenele roşu conţine 93,5% apă. Ne hrănim cu apă fără să ne dăm seama. Zicem că mâncăm fructe. Aş, bem apă!
Ba, la o adică, fără mâncare rezistăm mai mult decât fără apă. Medicii ne spun să bem zilnic minim 2 litri de apă zilnic, iar vara, chiar 3 litri. La maturitate, bărbaţii sunt 60% apă, iar femeile, 55%. Iar persoanele în vârstă conţin numai 50% apă. Deci cu cât îmbătrânim, cu atât ne evaporăm! Aşa că trebuie să bem apă. Doar există peste tot. NASA tocmai a anunţat că şi pe Marte există apă sărată, adică exact ceea ce e necesar pentru apariţia vieţii.
La policlinică, endocrinologul mi-a spus că starea mea de slăbiciune vine de la faptul că nu beau destulă apă. Susţinea că apa îţi dă putere. Cum munca mea e sedentară, mi-a spus să mă ridic şi m-a îndemnat să alerg pe loc, ca şi el. Şi amândoi „am luat la goană” fără să ne urnim din loc. Dacă intra vreo asistentă, cred că se închina…
Pe când îmi petreceam o parte din concediul de odihnă undeva la ţară, a început ploaia şi a turnat cu găleata. Eu mă căinam, ştiind că a doua zi toate drumurile vor fi mocirloase, dar o rudă în vârstă m-a liniştit: „Ploaia-i bogăţie, băiete!” Recapitulând, apa înseamnă viaţă, îţi dă putere, bogăţie şi… Şi mai ce? Păi, potoleşte setea!
La vârsta de 7 ani, părinţii mi-au plătit un curs de înot, la Ştrandul Tineretului. Într-o zi, m-am alăturat altei grupe de copii. Numai că aceştia erau mai avansaţi. Instructorul ne-a dat nişte plute şi ne-a spus să sărim în apă. Am sărit, dar n-am reuşit să ating fundul bazinului. Ori eu, până atunci, doar repetasem mişcările de înot pe uscat şi ajunsesem la apă mică până la piept. M-am agăţat imediat de plută şi am intrat în ritm cu ceilalţi.
Din experienţa asta m-am ales cu o intoleranţă la clor, dar nu mi-a părut rău că am trecut prin ea. Emil Cioran spunea că toate apele au culoarea înecului. Eu sunt ferit de acest pericol.
Cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată
Într-un concediu, vara, mi-am luat familia şi am mers în munţi. De dimineaţă le-am spus alor mei că vom urca muntele pe o potecă oarecare, fără să ştim încotro ne îndreptăm, fiindcă pe orice culme am fi ajuns, peisajul era extraordinar. Sigur, rezerva noastră de apă era mică, la nivel de excursionist cuminte. S-a terminat şi noi tot mai aveam de urcat. Spre deznădejdea noastră, nu se vedea niciun izvor, nici după două ore, deşi încercam să-i îmbărbătez pe ceilalţi (şi pe mine!), spunând că nu mai avem mult.
În cele din urmă, am dat de o fântână. Credeam că e cea mai curată şi mai rece apă pe care o băuserăm noi vreodată. După ce ne-am umplut termosurile, ne era greu să ne ridicăm şi s-o luăm din loc. O fată din grup tot admira apa din fântână, când a văzut o broască verde înotând zglobie! Cu părere de rău, mi-am golit termosul… Mările şi oceanele lumii formează o masă lichidă care ocupă cam două treimi din lumea noastră, deşi noi nu avem branhii şi nu putem respira sub apă. Da, ironia soartei.
Nu ajunseserăm la capătul drumului, dar am dat de o mică apă curgătoare. Am luat-o în susul apei şi am ajuns chiar la izvor. Şi atunci mi-am amintit de basmele care pomeneau despre ape fermecate şi izvoare făcătoare de minuni. Abia atunci şi acolo am băut cea mai bună apă din viaţă. Ţâşnea puternic dintr-o stâncă şi ne minunam: de unde atâta apă?!
A meritat să urcăm atâtea ore. De pe culmea pe care am ajuns peisajul era fascinant. Şi m-am întrebat de ce pleacă alţii în munţii de aiurea, când îi avem pe ai noştri. Drumul la întoarcere a fost floare la ureche. Bineînţeles, am făcut din nou un popas la izvorul fără nume. Am rămas cu nostalgia acelor timpuri şi tare aş vrea să gust din nou din apa acelui izvor binecuvântat.
In perioada asta vin inundatiile 🙂
Just! Dar n-ai văzut că ploaia înseamnă bogăţie? 🙂