De Revelion am fost invitat la Matei, un bun prieten. Acolo m-am revăzut și cu Doru, un alt prieten mai vechi. Mai erau încă doi amici de-ai lui Matei, însă nu m-am simțit stingher. Și cum programul de Revelion de la televizor e an de an mai slab, de data asta nici măcar nu am mai stat să ne chinuim să găsim vreo emisiune demnă de urmărit în timp ce balotam sarmale și friptură. Am dat pe Așii Amanetului și aia a fost. Au dat și National Geographic vreo 10 episoade în noaptea aia, de parcă știam că îi vom urmări cu interes.

A fost o noapte de pomină. Matei, după ce s-a încălzit cu o sticlă de vin a pus mâna pe-o cutie de dimensiuni destul de măricele și-a trântit-o pe masă.

– Ce e acolo?
– Ia să vezi! Surpriză!

Ne așteptam să fie cine știe ce… Eu credeam că primesc un tricou ceva. Dar de unde… Toată cutia era plină de artificii, petarde și tot felul de rachete.

– Ce faci cu astea, te-ai țăcănit?

– O dată-n an e Revelionul! Hai pe balcon!

Și dimineața, pe la vreo 3, a răsunat cartierul Berceni mai ceva ca-n Beirut. Vreo 10 minute am stat pe balcon, să-i dăm lui Matei petardele și artificiile. Le lua pe rând, le aprindea și le arunca pe geam. Nici nu atingea pământul o petardă, că imediat ieșea alta pe geam.

Pe la 6 dimineața, Doru și ceilalți doi amici ai lui Matei au plecat către casele lor, mulțumindu-i acestuia pentru distracție și amuzament. Asta pe lângă mâncare și băutură. Că se uita bietul de el prin cămară și abia a mai descoperit o sticlă de vin ascunsă acolo de când trăia taică-su, adică de vreo 10 ani. Am stat să-l ajut la strânsul mesei, urmând să plec și eu către casă mai spre prânz, că tot voia să-mi vorbească despre o idee de afacere de-a lui. Idee bună, însă lipsa capitalului face ca majoritatea afacerilor să rămână doar în stadiul ăsta incipient, de idee.

Pe la vreo 10-11 dimineața s-au auzit cântece pe holul blocului. Știam că Matei nu-i are la suflet pe colindători, de când i-au smuls niște descreierați florile din ghiveci. Că are holul blocului plin de fel de fel de plante, pe care le stropește zilnic. Vara e o minunăție acolo. Fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase.

– Matei, nu-s colindători! E preotul cu botezul! i-am zis, pregătit dă deschid ușa.

– Nu deschide, mă! îmi șuieră din sufragerie.

– De ce?

– Când văd popă, mă gândesc la moarte!

– Termină cu prostiile! Cum adică te gândești la moarte? E bine să vină preotul an de an să-ți sfințească locuinţa.

N-a fost chip să-l înduplec. Abia după ce-a ieșit părintele din bloc, a putut să-mi explice.

– Mă, n-aveam nimic cu preotul când venea să sfințească locul. Însă de când a plecat tata, parcă numai la moarte mă gândesc atunci când văd preot. Ce vrei, fiecare cu chichițele lui…

– Că tot ziceai tu de afaceri. Uite aici idee. Faci o afacere dacă vinzi haine preoțești.

– Fugă, mă, cu prostiile! cum să fac așa ceva, când fac urât când văd popa?!

– Păi nu vezi decât hainele. Preotul, când vine să cumpere, nu-i cu patrafir după el, vine în pantaloni negr şi sacou negru. Ținută de gală!

Și i-am pornit computerul. Am căutat haine preoțești și i-am arătat.

– Ei, te sperii de haine?

– Nu… sunt doar haine.

Acum 3 zile m-am revăzut cu Matei. Se dusese la biserică și-l chemase pe părinte să-i sfințească locuinţa. Pare-se că l-am vindecat de fobie. Și când mă gândesc la faptul că mie mi-e o frică imensă de clovni… Pe mine cine mă vindecă?

Comments

comments