Mai demult am scris pe blog că pe piaţă nu se găsesc decât articole pentru femei şi copii. Comercianţii n-au aflat că bărbaţii se încalţă, se îmbracă, au nevoie de accesorii şi de alte obiecte care să le facă viaţa mai frumoasă. Un amic mi-a spus cu ironie că a văzut un magazin pentru vânători şi pescari. Apoi a redevenit serios şi mi-a zis să caut pe net un site. Într-adevăr, în fine, am găsit un magazin pentru bărbaţi, dar nu numai.
Articolele care se găsesc aici sunt, în egală măsură, şi pentru femei, ba chiar şi pentru copii. În magazin am văzut mai multe categorii de produse: artă şi decoraţiuni, hobby şi pasiuni, statuete bronz, şah de lux, cadouri corporate, băuturi fine şi cadouri speciale. Adevărul e că multe femei îl vitează, pentru a le face partenerilor de viaţă şi copiilor nişte cadouri deosebite.
O să vă vorbesc doar despre una dintre categoriile de produse, fiincă a exercitat asupra mea o atracţie pe care n-o pot exprima în cuvinte puţine. Magnetism, fascinaţie, farmec, toate sunt doar vorbe şi nu au cum să cuprindă în ele explicaţia pentru care mă atrag statuetele de bronz, acest amestec de artă şi istorie. Aici am văzut luptători (cavaleri şi arcaşi medievali, samurai, vikingi), mari compozitori (Beethoven, Mozart, Chopin, Paganini), personaje mitologice (Zeus, Hercule, Poseidon, Cupidon), mari conducători (Napoleon, Spartacus, Ben-Hur) şi altele.
M-a atras în mod deosebit o statuetă reperezentând o reproducere după Monalisa lui Leonardo da Vinci. Tulburător mi se pare faptul că nu există decât o singură sursă care vorbeşte despre această pictură în vremea în care a fost făcută, şi anume Giorgio Vasari (1511-1574), primul biograf al artistului.
De fapt, Vasari e cel care a numit primul opera lui Leonardo „Mona Lisa” („La Gioconda”), care, până atunci, nu avea nicio denumire. Pictura, de altfel, nu-i datată şi e nesemnată. Tebuie să-l credem pe Vasari. Mă rog, mulţi critici au certificat spusele acestuia, stilul fiind propriu lui da Vinci, ca şi tehnica sfumato, pe care a folosit-o primul.
Analizele cu raze Röntgen arată încă trei straturi de pictură sub cel vizibil. Pictura are doar 77×53 cm, e făcută pe o bucată de lemn de plop, iar culorile ei sunt sumbre. A fost realizată între anii 1503-1506. Aşa spune, vezi bine, acelaşi Giorgio Vasari.
„Drăcuşorul meu” sau „Fericire”?
Nu se ştie cine i-a servit drept model lui Leonardo. Unii spuneau că ar fi un autoportret transformat, că ar reprezenta-o pe mama lui Leonardo sau chiar pe iubitul lui, Gian Giacomo de Caprotti, pe care artistul îl numea Salai („Micul Diavol”). Mona Lisa ar fi anagramarea apelativului „mon Salai” („Drăcuşorul meu”). Pe atunci, pederastia era larg răspândită. Unii afirmă că ar fi femeia ideală, alţii, că ar reprezenta „eternul feminin”.
Totuşi, majoritatea criticilor susţin că model i-ar fi fost artistului Lisa Gherardini (după căsătorie, Lisa Giocondo), membră a micii nobilimi rurale din Toscana, femeie căsătorită şi care născuse de puţină vreme. De altfel, a avut 6 copii. Era cunoscută sub numele Mona Lisa. S-a măritat în adolescenţă cu un comerciant de mătase şi pânzeturi mult mai în vârstă decât ea.
Dar nimic nu-i absolut sigur, când e vorba despre această operă. Zâmbetul misterios al femeii a stârnit cele mai multe discuţii. Sigmund Freud spunea că acesta e simbolul atracției erotice a lui Leonardo față de mama sa (Complexul lui Oedip).
Zâmbetul despre care se vorbeşte atât de mult este, probabil, elementul de identificare al familiei Giocondo. În italiana vremii, „giocondo” însemna „fericire”. Se spune despre surâsul Giocondei că ar fi inocent, dar în acelaşi timp, ispititor. În 2005, nişte cercetători au susţinut că au descoperit „reţeta” lui. El ar ascunde 83% fericire (numele familiei nu-i o coincidenţă), 9% dispreţ, 6% frică şi 2% mânie.
Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte privind reprezentarea Monalisei sub forma unei sculpturi din răşină placată în bronz, finisată manual şi având detalii de mare fineţe. Este un cadou de lux perfect pentru oricine şi îmbie la visare. O astfel de statuetă tronează pe noptiera mea. Îi mulţumesc soţiei mele fiindcă găseşte un motiv de sărbătoare în fiecare amănunt care mie îmi scapă, cum ar fi aniversarea zilei în care ne-am cunoscut. Când mi-a dăruit-o, mi-a urat: „La mulţi ani!”…
