Mi-am cumpărat primul telefon mobil în anul 1999. Un Mitsubishi Trium Geo. Îmi plăcea la nebunie, având acea clapetă care îi proteja tastatura. Tastele erau plăcute la atingere iar ecranul, destul de mare pentru vremurile acelea. Mă cam incomoda antena, fiindcă trebuia s-o extind tot timpul, ca să prind semnnal mai bun. Nu-l țineam în buzunar, fiind prea mare. Mă şi temeam să nu-i rup antena, când mă așezam pe scaun. Așa că-l țineam în geantă, deşi îl foloseam relativ frecvent. Mi-a fost furat după un an.

Era ca o cărămidă, ecranul nu avea mai multe culori, nici cameră foto şi nicio altă facilitate, se auzea destul prost, chiar deloc în metrou, şi era cam mare şi scump. Era incomod de purtat, se auzea cam slab şi ţinea puţin bateria. Totuşi, era un mobil şi ţineam la el, deşi era să primesc o amendă din cauza lui.

Într-o zi, întorcându-mă de la serviciu, m-am așezat pe un scaun în tramvai și m-am apucat să rezolv cuvinte încrucişate, deşi lumina era cam chioară. Și cum stăteam eu liniștit, cufundat în integrame, m-a bătut cineva pe umăr. Controlorul RATB.

Am scos abonamentul (pe atunci nu exista card, ci o bucată de carton odinar) și i l-am înmânat.

– Este expirat!

Eram năucit. Știam că am abonament valabil.

– Cum, domnule, expirat?!

– A expirat de o săptămână!

– Îmi pare rău, n-am știut!

– Buletinul, vă rog!

– Pentru ce?

– Ca să văd cu cine vorbesc!

N-aveam buletinul la mine. Nu aveam acte originale, doar copii. Tehnica asta o prinsesem de la un prieten care îşi pierduse sau i se furase buletinul de cel puțin 5 ori, așa că lua cu el doar niște copii după acte.

I-am zis controlorului că n-am acte, că vin obosit de la muncă. De ce tocmai pe mine m-a găsit, eram singurul mustăcios din tramvai (mai erau 7-8 călători în afară de mine), la ora 9 seara? Încercam s-o dau la pace cu el, căci părea a fi cumsecade.

– Domnule, ești al treilea pe ziua de azi, mi se destăinui controlorul. Am prins un student, i-am dat drumul, că abia venise în București, speriat ca un iepure. Apoi am prins un ins uns cu toate alifiile. Dat cu parfum, diplomat de aluminiu, pantofi de-ți luau ochii de lustruiți ce erau. A, și la brâu avea şi celular!

– Şi?

– Păi, domnule, are bani de celular, are bani de abonament la el, care-i scump, dar n-are bani de tramvai? Să fim serioși!

Mă gândeam cum să scap de el. Bine că n-aveam şi eu telefonul la brâu, fiindcă îmi displăceau borsetele acelea care se prindeau la curea. Voia fiul meu să-mi dăruiască una, zicându-mi că-mi dă un aer tineresc, de parcă eram un moş fără ea, însă l-am refuzat. Îmi doream, în schimb, un ceas, de ziua mea. Nici până acum nu l-am primit!

Şi tocmai vorbeam noi despre telefoanele mobile, un rău necesar, dar prea scump, dacă faci cancer de la radiaţii, când începe să-mi sune mie telefonul, pe care îl aveam în geantă. M-am făcut că nu-l aud, însă omul avea auzul ascuțit. Mă suna nevastă-mea, îngrijorată că nu ajunsesem acasă.

– Ah, domn’e, şi dumneata?! Controlorul era foarte dezamăgit de faptul că aveam telefon mobil. Doar mă dădusem amărăştean cu un minut înainte, ca acum să-mi sune mobilul!

Până la urmă, nu m-a amendat, fiindcă i-am explicat că e deja ora 21:10, iar programul lui s-a terminat la 21:00, deci ar comite o ilegalitate, mai ales că era singur, iar controlorii trebuie să meargă câte doi. Abătut, m-a lăsat în pace. După două săptămâni l-am revăzut în tramvai. Era însoţit de un coleg. M-a recunoscut, ne-am salutat, i-a spus colegului: “Domnul are abonament” și au trecut mai departe.

Acest prim telefon mobil mi-a fost furat din servietă, într-un tramvai aglomerat. Regret şi acum că nu-l mai am…

Comments

comments