Sunt prieten din copilărie cu Radu, un fost coleg de bancă și vecin, actualmente politician. Am privilegiul de a bea cafea în Parlament împreună cu un senator, „noua speranță a politicii românești”, cum fusese prezentat Radu de un reporter. Și eu eram ziarist, dar nu venisem la cabinetul său în această calitate. El îmi telefonase cu două zile în urmă și mă invitase.
Cerberul din anticamera sa era o blondă înfiptă, în jurul căreia roiau vreo 4-5 secretare. Erau cele mai drăguțe funcționare din Parlament. La această remarcă, Radu a zâmbit amar și mi-a răspuns:
– Numai pe două dintre ele le-am ales. Celelalte mi-au fost predate împreună cu mobilierul…
– Lasă gargara și spune-mi de ce m-ai chemat! Să nu-mi spui că vrei să lucrez pentru tine!
Radu se ridică din fotoliu și întredeschise ușa:
– Denisa, cafea și răcoritoare, te rog! Se așeză și reluă: Mi-ar plăcea niște prieteni la serviciu, dar știu că disprețuiești locul. Vreau să fac niște schimbări, dar nu de fațadă, ci doresc un parlament mai competent și mai prietenos. Așa cum făceam noi când eram copii, în grădina de lângă bloc.
– Sau în armată, când dereticam sub lozinca mobilizatoare „Cazarma noastră, casa noastră”…
– Sau „Cazarma noastră, casa mă-sii”, cum îi spuneam noi, ha, ha! completă Radu, scoțându-și cravata de la gât. Orice politician fără cravată arată ca un turc fără turban, continuă el râzând.
– Ha, îl mai știi pe nea Turcu de la etajul 8?
– Sigur! I-a scăpat cearceaful într-un pom și l-a recuperat după 3 ani…
După ce ciocăni în ușă, o secretară intră cu o tavă. Ne zâmbi, se întoarse cu grație și dădu să iasă, dar senatorul o opri:
– Denisa, trebuie să mă schimb. Avem plen, dar nu funcționează aerul condiționat, mă lămuri el.
Fata scoase dintr-un sertar o cămașă scrobită. Radu se dezbrăcă de cea veche și intră într-un oficiu. Reveni și fata îl ajută se se îmbrace. Funcționara scoase dintr-un dulap câteva cravate. Alese una dintre ele, i-o puse la gât și îi făcu nod cu dexteritate. Fata ieși, în timp ce senatorul îi mulțumea.
– Ai sclave arătoase pe plantație, domnule senator! exclamai eu.
– E una din sarcinile ei, cetățene! Ea mă servește pe mine și e mândră că m-a ajutat, iar eu te servesc pe tine, stimate alegător. Tot cu mândrie…
– Minți! Vezi să nu-ți trântească ea o sarcină extrauterină! Nuu, tu nu faci de-astea, ești însurat! Oricum, ai ajutat-o doar pe maică-ta, golanule! Chiar, ce mai face tac-tu, după ce ea s-a stins?
– S-a mai sălbăticit.
– Chiar ne lipsește nea Sandu. Fără el, blocul e mai trist!
Niciun ciolan nu mai e ca pe vremuri
– Eh, e nea Turcu acolo! Îmi aduc aminte cum ne jucam în copilărie, chiar și când strângeam gunoaiele din grădina blocului. Dino, câinele lui, se distra dezgropând niște oase vechi, iar nea Turcu se umfla în pene, spunându-ne: „Astea-s ciolane de dinozaur, băieți!” și le aduna cu religiozitate. „Uite cum s-au păstrat!” Taică-miu îi cânta în strună: „Da, Turcule, niciun ciolan nu mai e ca pe vremuri”…
– Copiii din blocurile alăturate ieșeau și ei, Radule, apoi și părinții noștri, care ne căutau. Toți puneau mâna să ajute care cum poate. Uite așa, simpla noastră joacă, a copiilor, lua amploare și se transforma în ceva serios, civismul, întrajutorarea, poate, cuvinte mari în Parlament, dar adevărate. Trecătorii se opreau în loc, surprinși: „Ce se întâmplă aici, domnule?!”. „Uite, facem curat în casă.”
– Locatarii altor blocuri alăturate ne-au urmat exemplul, după care am curățat împreună parcul de lângă lac. Am strâns mulți saci de gunoi atunci. Trebuie să mai facem o tură, curând.
– Dacă vreun adminstrator de bloc încearcă azi să organizeze o activitate de acest gen, în ziua și la ora stabilite se pomenește singur în fața blocului, cu uneltele în brațe.
Radu se învioră și-și scoase din nou haina de pe el.
– Fii sigur! Trebuie implicați copiii, coane alegător. Oricum, se joacă aproape zilnic la fel, dacă reușești să-i smulgi de pe Facebook. I-am coopta într-un plan de anvergură și ne putem servi de inventivitatea și energia lor.
– Exact! Pentru ei ar fi o joacă să se ocupe de instalația asta de aer condiționat. Iar pentru copiii voștri, toți parlamentarii ați face orice sacrificiu, fără vreo ședință în care să întrebați dacă există buget pentru mentenanță! Și, în fine, ați redeveni oameni…
– Poate că ai dreptate! Uite, fi-miu m-ar putea ajuta într-o treabă mai serioasă, la cei 9 ani ai săi…
– 9 ani are și Craig, îl întrerupsei eu. Cum Radu nu înțelegea, i-am explicat: În Craig și Dumbrava, un serial de desene animate la modă, acest Craig și cei mai buni prieteni ai lui, J.P și Kelsey, se aventurează în sălbăticia suburbană din apropiere, căreia îi spun Dumbrava, un fel de grădină din fața blocului. Zilnic se joacă în natură, au aventuri și expediții palpitante, în care cunosc alți copii de vârsta lor și rezolvă tot felul de probleme.
– Aha, apar niscai monștri…
– Lasă-i în pace! Sunt destui monștri aici și vă prostesc pe toți. Precis fiul tău se visează un Craig ecologist. De altfel, luni, pe 8 iulie, s-au lansat la Cartoon Network cele mai noi episoade ale serialului animat Craig și Dumbrava. Sunt difuzate de luni până vineri, de la 12:40. Îndeamnă copiii să-l urmărească și să aibă grijă de natura din jurul casei lor, un parc, malul unui lac… Nu râde, mă! Elevii sunt în vacanță, ar putea îngriji natura împreună cu părinții…
Ignorând protocolul, Denisa băgă capul pe ușă și spuse:
– În 5 minute, în plen!
Ambii am sărit în picioare.
– Du-te și răpune niște monștri! îl îndemnai pe Radu.
El strigă după mine:
– Coane, nu ți-am spus ce-ai putea face pentru țară în echipa mea!
