Titus Ozon a rămas în memoria fotbalului românesc drept unul dintre marii artiști ai balonului, un atacant sclipitor, imprevizibil, iubit de tribune și urmărit ani la rând de Securitate. Povestea lui a avut de toate: colonii de muncă, fugă, ascunzători prin București, suspendare, umilință, un moment în care a ajuns să-i ceară în genunchi iertare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și o viață trăită cu o libertate interioară pe care puțini au reușit să i-o frângă. A murit pe 24 noiembrie 1996, iar în cartierul Obor, acolo unde a început totul, un parc îi poartă astăzi numele și are și statuia lui.
La început, Titus Ozon era foarte timid. Asta până când primea mingea. Din clipa în care o atingea, se transforma. Devenea șiret, inventiv, greu de citit, ca și cum jocul i-ar fi schimbat brusc tot chipul. Se născuse în Târgul Oborului, în 1927, cu puțin înainte ca regele Ferdinand I să moară, și crescuse într-o lume dură, cu lipsuri, criză și un viitor care nu promitea mare lucru copiilor de acolo.
La 10 ani, un antrenor a văzut în el aur curat
Pe când avea 10 ani, Ștefan Cârjan, antrenorul care l-a descoperit, și-a dat seama că băiatul acela avea ceva rar. Mingea se lipea de el. Nu era o figură de stil, ci aproape o relație de iubire între copil și balon. Cârjan voia să-i ajute pe băieții amărâți din cartier, chiar dacă vremurile erau grele și nu prea avea nici el ce să le ofere.
Curând a aflat și că puștiul dribla nu doar adversarii, ci și școala. L-a prins și l-a întrebat de ce fugea de carte și ce voia să ajungă. Răspunsul a venit scurt, fără prea multe ocolişuri: „Fotbalist!”. Și, într-un fel, de acolo traseul lui a fost deja scris.
A intrat la Unirea Tricolor. A trecut apoi la Dinamo, dar disciplina cazonă nu i s-a potrivit niciodată. Era prea pus pe șotii, prea liber, prea puțin dispus să meargă drept atunci când toți ceilalți voiau doar ordine. La un moment dat a fost mutat disciplinar la Brașov, apoi a revenit și a ajuns golgheter de două ori la rând: în 1952, cu 17 goluri, și în 1953, cu 13 sau, în unele statistici, 12, rămânând oricum dublu golgheter al campionatului.
Două goluri în URSS și o gafă care a explodat la întoarcere
După 1948, apropierea forțată de marele vecin de la Răsărit trebuia afișată și prin sport. S-a făcut astfel o selecționată a Diviziei A care a plecat în turneu în URSS. S-a jucat pe stadionul Lujniki, s-a pierdut cu 1-3 contra ȚSKA și s-a făcut 1-1 cu Dinamo Moscova. Titus Ozon, poreclit „Nas”, a marcat ambele goluri ale românilor. A fost ținut de Igor Netto, unul dintre cei mai mari fotbaliști sovietici, viitor campion european și nume uriaș al fotbalului din URSS.
La plecare, jucătorii au primit câte un ceas „Pobeda”, ca amintire. Ozon avea să povestească după 1989 că nu i s-au părut originale, ci niște făcături, așa că l-a aruncat. Când lotul a ajuns înapoi la București, tuturor li s-a cerut să scoată ceasurile și să le arate. De acolo a ieșit un tărăboi zdravăn.
Dar adevărata furtună avea să vină puțin mai târziu.
„Urechile” date unui georgian și clipa în care a fost declarat dușman
Un an mai târziu au ajuns la București georgienii de la Dinamo Tbilisi. Stalin murise recent, iar în tot…lagărul comunist se cerea solemnitate, doliu, obediență și niciun gest care putea fi interpretat drept lipsă de respect față de „frații mai mari”. Românii au câștigat cu 2-1, iar Titus Ozon s-a distrat pe teren cu Avtandil Gogoberidze, marele jucător al georgienilor, un nume important care avea să strângă sute de meciuri și peste o sută de goluri pentru Dinamo Tbilisi. Ozon i-a strecurat mingea printre picioare, adică i-a dat „craci”, nu o dată, ci de două ori. A doua zi, generalii fierbeau. S-a vorbit despre bătaie de joc la adresa fraților mai mari, iar Ozon a fost tratat ca un „dușman al poporului”. S-a cerut chiar excluderea lui din sport. În final, a scăpat cu o amendă grea.
Pentru regim, problema nu era doar driblingul. Era bucuria lui de a nu se teme.
Când a vrut să plece de la Dinamo, i-au scos tot dosarul
După episodul acela, nu a mai vrut să audă de Dinamo. Spunea limpede că atmosfera cazonă nu era pentru el. Primul lui antrenor îl descria drept „conflictual, independent și genial pe teren”, iar definiția îl urmărea perfect. Era toamna lui 1954, spre finalul unui campionat care pe atunci se juca în sistem primăvară-toamnă.
Când a spus că avea ofertă de la Progresul, cei din sistem au explodat din nou. Și-au amintit imediat că se formase la Unirea Tricolor, club asociat în ochii puterii cu simpatizanți legionari. Și-au amintit și că îndrăznise să râdă de atleți din spațiul sovietic. I-au scos dosarul, cap la cap, și au ales soluția care în acei ani putea frânge aproape pe oricine: l-au trimis în Deltă, la tăiat stuf, tocmai ca să nu mai poată depune memoriu la federație în termenul legal. Acasă, familia a aflat doar că „domnul Titus Ozon și-a luat un binemeritat concediu de odihnă”.
Delta, fuga pe geam și Bucureștiul în care s-a ascuns ca un fugar
L-au ținut cu un securist într-o cabană, doar ca să treacă termenul limită. Titus s-a dat bolnav și a cerut să vadă un felcer. Paznicul, șiret la rândul lui, a dat ceasul înapoi cu trei ore, ca Ozon să piardă singurul vapor care făcea legătura cu Tulcea. Numai că Ozon era și el făcut din același aluat. Și-a făcut băgăjelul și a fugit pe geam, pentru că ușa era ferecată.
Apoi a stat ascuns pe unde a putut, prin tot Bucureștiul.
Miliția îl căuta peste tot. Într-o noapte, a ajuns în fața federației și s-a băgat într-o mașină, unde a și dormit. Dimineața a ieșit direct în fața comisiei. Dinamo nu avea cum să-l ierte pentru asta. Dar oamenii îl iubeau tocmai pentru astfel de gesturi. Era genul de rebel pe care lumea nu-l putea confunda cu nimeni.
Găina din vestiar, nasturii tăiați și viața trăită ca un spectacol
Popularitatea lui a mers dincolo de stadion. A jucat în filmul „Și Ilie face sport”, apărut în 1955, în regia lui Andrei Călărășu. A urcat și pe scena Teatrului „Constantin Tănase”, în 1957, ținând afișul într-o revistă satirică a vremii. Iar în afara terenului era imposibil de domesticit.
După un Progresul – Locomotiva Timișoara, jucat pe stadionul „23 August”, a marcat spre final. Un suporter progresist, bine încălzit înainte de meci, i-a pus în brațe o găină. Ozon a dus pasărea până în vestiar, colegii i-au adus-o chiar la dușuri, iar găina, speriată, a găsit o fereastră deschisă și a zburat spre libertate.
Altădată, după o ieșire la bere la o cârciumă de lângă arenă, a plecat cu puțin înaintea celorlalți. Când gașca a vrut să se îmbrace, toți au descoperit că aveau nasturii tăiați și puși frumos în buzunare.
Era genul de om care lăsa urme oriunde trecea.
3.000 de nasturi de fildeș și încă o cădere
Securitatea nu-l scăpa din ochi. În vara lui 1958, aflat în turneu în Albania, s-a lipit, printr-o cunoștință, de o marfă care părea bună: 3.000 de nasturi de fildeș. La întoarcere, a fost prins. A urmat un scandal mare, iar 14 jucători au fost excluși din viața sportivă. În cazul lui Ozon, suspendarea a durat din august 1958 până în iunie 1959. În perioada aceea a trăit, cum spunea chiar el, din mila fanilor și ajunsese disperat, fără să mai știe ce să facă.
A fost încă un moment în care un talent uriaș putea fi împins definitiv în afara fotbalului.
În genunchi, pe Calea Victoriei, în fața omului care îl putea salva
Soluția a venit dintr-o scenă care pare desprinsă dintr-un film. Un prieten din copilărie i-a spus că singurul om care îl mai putea scăpa era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ozon a aflat că liderul comunist obișnuia să se plimbe cu familia pe Calea Victoriei, ca să pară aproape de oameni.
L-a pândit și, când l-a prins, i s-a aruncat la picioare.
Dej a fost surprins. A stat puțin pe gânduri și apoi i-a spus că, dacă trece la Rapid, poate fi considerat iertat. Ozon a acceptat pe loc, deși Rapid era rivala marii lui iubiri din trecut, Unirea Tricolor, și a clubului Dinamo, unde jucase și se certase cu sistemul. Așa a revenit în fotbal. A rămas pe gazon până în 1964. Pentru naționala României a strâns 22 de selecții și 7 goluri.
De pe maidanele Oborului până pe banca Libiei
Nu a putut sta departe de teren nici după ce și-a încheiat cariera de jucător. A devenit antrenor și, la un moment dat, a ajuns chiar selecționerul Libiei, într-o perioadă în care relațiile dintre regimul lui Nicolae Ceaușescu și cel al lui Muammar Gaddafi făceau astfel de numiri posibile. Pentru un om care fugise de paznici în Deltă și dormise într-o mașină în fața federației, drumul până în Africa părea aproape firesc.
S-a stins în noiembrie 1996.
Dar Titus Ozon nu a rămas doar o statistică, un golgheter sau un nume de arhivă. A rămas fotbalistul genial din Obor care a făcut ce voia cu mingea, a râs când nu trebuia să râdă, a umilit pe teren exact pe cine nu trebuia umilit și a plătit pentru asta cu stuful Deltei, cu dosare, cu urmărire și cu frică.
Lumea nu l-a uitat.
Și poate tocmai asta a fost victoria lui finală.
