Spre ruşinea mea, nu ştiu să fac prea multe feluri de mâncare. Sigur, mi-ar plăcea ca datorită ştiinţei mele despre gastronomie să se ospăteze familia şi prietenii, pentru ca, la sfârşit, când toată lumea e ghiftuită, să aud un “Bravo bucătaurului!”, însoţit de un uşor râgâit satisfăcut. Din păcate, rămân numai cu visul. E drept că ştiu să fac un ceai, o cafea, ba chiar şi cartofi prăjiţi ori un piure, dar vreau să gătesc ca la MasterChef!
Bine, dacă stau să-mi aduc aminte, pot să fac o tocăniţă, o varză călită, niscai mâncare de mazăre ori de ţelină, o ciorbiţă sau o supă, dar reuşitele mele culinare mi se par o joacă de copii. Apropo, eram copil, aveam vreo 14-15 ani, când mi-am pus în gând să fac prima mea mâncare gătită, o tocăniţă.
Vecin cu noi era nea Oancea, care, pe vremea lui Ceaşcă, era nu ştiu ce şef peste restaurantele din Bucureşti sau din ţară. Cert e faptul că el gătea minunat. Soţia lui se ducea cu fiica lor la teatru, iar el rămânea acasă şi gătea, în timp ce spăla rufe la maşină. A fost primul bărbat pe care l-am văzut spălând.
Aveam o terasă comună, care dădea în curtea interioară a blocului. Uşa de la intrare şi fereastra de la bucătărie se aflau pe această terasă. Era vară, cald, uşa de la intrare deschisă, ca şi fereastra de la bucătărie. Nea Oancea era ieşit pe terasă, la aer, dar a simţit miros de mâncare. M-a întrebat ce fac acolo. Mă privea prin fereastra de la bucătărie. I-am răspuns că o tocăniţă.
– Aha, aha, tocăniţă… Ai vreo carte de bucate pe acolo?
– Nu, nea Oancea, îmi amintesc cum făcea maică-mea…
– Aşa… Te-a pus ea să faci?
– Nu, nea Oancea, ea e la serviciu şi m-am gândit că tare am poftă de o tocăniţă şi m-am gândit că nu-i prea greu de făcut.
– E, sigur că nu-i greu, răspunse el, apărând lângă mine, în bucătărie. Ia dă-mi lingura aia de lemn! Aha, îi trebuie piper şi un pic de sare. Mda, găsim… Dar o legătură de pătrunjel n-ai, nu? Lasă că-ţi aduc eu. Ia, mai amestecă în cratiţă până mă întorc!
Şi uite aşa, prima mea mâncare a fost gătită de nea Oancea. Ţin minte că alor mei nu le-a venit să creadă ce tocăniţă bună am făcut şi că taică-meu a cumpărat o carte cu retete culinare, ca să am după ce să mă inspir, dacă mă mai apucă pofta pentru vreo mâncare…
imi place sa gatesc dar mai mult imi place ..vorba ta ..sa fiu apreciat la sfarsit 🙂 nu ca am nevoie de laude dar e bine sa sti parerea .
🙂 Eu nu gatesc foarte bine, dar am observat o evolutie in timp.
Ce înseamnă evoluţie în timp?
Of, nu sunt o bucătăreasă grozavă, dar îmi dau silința!…N-am acel ceva!… În schimb, soțul meu e un talentat, nu alta!
Ce-mi ies bine?! Brioșele sunt excelente!…Bineînțeles, cu aportul lui fecioră-miu…
E bine că învaţă de mic…
Eu am 17 ani si stiu sa fac la fel de bine ca mama cam tot ce se gateste in casa. Este bine sa stii cat mai multe lucruri, cine stie cand vei avea nevoie de ele.
Găteşte, Adi, găteşte, că nu ştii când te ajută să ştii să găteşti!
Te pot invata eu sa sti sa gatesti, daca doresti sincer! Eu am facut scoala de bucatar international cu specific frantuzesc 😀 la ”Institulut Francez”, doar sa invat, fara a lua vreo diploma.
E de ajuns că ai învăţat. În ce mâncare se pune diploma?
Bravo ţie! Sincer, aş învăţa cu drag, da n-aş avea când.
Îţi mulţumesc pentru ofertă!
OK 😀
Mie mi-ar place să ştiu să gătesc ca mama sau tata. Ei doi se bat pe bucătărie, iar din mâinile lor, ies cele mai delicioase preparate! 🙂
Mă înfiază şi pe mine? De când vreau eu să am o surioară…
in unele aspecte ii depasesc pe ai mei la gatit, dar mai am multe de invatat.
Ţi-au spus ei asta?
Nu am avut nici-o data visuri asa marete! De fapt chiar nu îmi place sa gatesc! Dar am un sot…… nu e el sef peste restaurante, dar peste bucataria noastra, garantat! 🙂
E bine, mi-aş lua şi eu un soţ de-ăsta…
Stai linistit, nu esti singurul care nu stie sa faca prea multe cu bucatele 🙂
Suntem multi.
Da, dar, ăn schimb, ştim să mâncăm ca nimeni alţii!