Ieri aşteptam un prieten în Gara de Nord şi, cum trenul avea întârziere mare, am intrat în restaurantul gării, cu gândul să mănânc o ciorbă de burtă şi să beau o bere. Cu această ocazie am aflat cum aşteaptă un chinez trenul de Piatra Neamţ. O să vedeţi şi voi.
Era la o masă în fundul sălii, cu un geamantan lângă el. Asculta etapa de fotbal la un radio cu tranzistori. Tocmai sosise, bag seama, că i se aducea felul întâi. M-am uitat o vreme la el cum înfulecă o porţie de supă şi mi s-a aprins un beculeţ în cap: ăsta de mânca cu poftă chiar era chinez, nu mi se păruse!
Nu ştiu de ce, mereu am vrut să stau de vorbă cu un asiatic, dar bariera lingvistică nu mi-a permis niciodată. De data asta, m-am ridicat de la masă şi m-am dus la el. M-am aşezat pe un scaun la masa lui şi l-am întrebat:
– Te deranjează dacă stau pe scaunul ăsta? Mă înţelegi, nu? Bine. Auzi, dar la voi, în China, parcă se mănâncă şi câini?
– Nu ştiu, di undi să ştiu io? se miră chinezul şi mai luă o lingură de supă.
– Bată-te să te bată, da’ o rupi bine pe româneşte!
– Dar cum ai vrea s-o rup, omule, pi turceşte? râse el scurt şi aşeză lingura în farfuria golită de supă. Dădu mai mic volumul radioului şi adăugă: Rămâi cu mini, ori pleci altundeva?
– Aştept pe cineva, dar întârzie trenul. Aş rămâne, dacă nu te superi, că de mult timp vreau să vorbesc cu un chinez. Băiete, adu’ şi mie o ciorbă de burtă!
Un ospătar se apropie şi-mi luă comanda. Chinezul voia o porţie de cartofi prăjiţi, cârnăciori proaspeţi şi salată verde.
– Da’ despre ce chinez vorbeşti, că nu văz niciunu’ p-aci.
– Ehe, las-o jos, că te-am ginit de la o poştă că eşti chinez! Şi te cheamă Li, probabil.
– Eu, chinez?! se miră chinezul şi ronţăi o feliuţă de cartof. Te înşeli, eu sunt stelist, râse el şi dădu volumul radioului mai tare. Şî mă chiamă Ghiţă. Stai o leacă, că-i palitură di osândă!
– Ce e?! Rămăsei cu lingura în aer, în aşteptare. Chinezul bag seama că o dăduse pe chinezeşte, nu prea înţelegeam ce zice.
– Pinalti, cum si zâci pi la voi. Lovitură di pedepasă, na! La noi, în Piatra, e altunfel. Uiti, dom’le, cum si poati rata!
– Auzi, lasă vrăjeala şi spune drept, eşti chinez şi te-ai însurat c-o româncă…
– N-ai dat greş decât pi jumate. Sunt însurat c-o româncă, da’ sunt moldovean din Piatra Neamţ. Chinezul muşcase din cârnat şi vorbea cu gura plină. Da’ ce-ţi veni cu chinezu’?
Îl mai măsurai încă o dată din priviri şi decretai:
– Ştiu că eşti chinez, n-are rost să te mai prefaci. Lăsai lingura în farfurie şi comandai două beri. Uite, fac cinste c-o bere, nu ştiu ce beţi voi în China la friptura de câine la tavă, da’ precis merge şi asta…
Chinezul începu să hohotească şi spuse:
– Io credeam că şuguieşti cu mini, da’ văd că vorbeşti serios! Mâncă cu poftă ultimele frunze de salată şi reluă: Şî cum ie? Ai mai văzut tu chinez blond, cu pistrui, ca mini?
Îl măsurai iar din priviri: avea părul tuns scurt, perie, objii rotunjori, burta la fel. Era ceva ciudat la el, dar rămăsei convins că-i chinez. După ce mai comandai un rând de bere, şi încă unul, îi spusei:
– Las’ că vă ştiu eu pe voi, chinezii, sunteţi vicleni…
– Uiti mă, omule, cum pierde Steaua tri puncti muncite… Închise radioul şi reluă: Uiti, aparatu’ ăsta ie chinezesc. Şî tu, chinezule, cu cini ţii?
– Cu nevastă-mea! răspunsei eu şi golii sticla de bere. Las-o, n-arunca pisica în curtea mea! Se vede de la o poştă că dintre noi doi tu eşti ăla mai chinez… Mă uitai la valiza lui mare, solidă şi adăugai, râzând: Acolo ai vreun conaţional tranşat?
– Nu, n-a încăput, într-însu’ am nişte haini. Se uită la ceas şi adăugă: E rându’ meu să-ţi dau o bere. Se ridică nesigur în picioare şi strigă ospătarul. Se clătină şi căzu ca din pod în scaun. Mă, da’ asta-i bere chinezească! Ţi si urcă la cap şî si lasă-n picere…
– Ştii, mereu am vrut să vorbesc c-un chinez, aşa, ca tine, mi se părea că sunteţi tare deştepţi. Acuma, că te-am cunoscut şi văd c-o scalzi, uite chinezu’, nu e chinezu’, nu ştiu ce să zic…
Chinezul strigă ospătarul şi ceru nota de plată. Se uită la mine din picioare, clătinându-se uşor şi spuse:
– Uiti, fac io cinsti, că-mi ieşti simpatic şi ţii cu nevastă-ta, nu cu muhaielili alea di la Steaua. Se trânti pe scaun şi adăugă: Să mai stăm o leacă. Şî, dacă aşa vreai tu, ai ghicit, sunt chinez…
– Aha! Ştiam eu! Golii sticla de bere şi adăugai, ca să mă asigur: Chiar eşti chinez, nu?!
– Hai pi piron, că mi s-a anunţat trinu’! Sunt ci vreai tu, piruan, albanez, rus, chiar şî chinez…
– Ai făcut pe nizanaiu’ pân-acum, da’ n-ai mai rezistat… Recunoşti că eşti chinez? Mărturiseşte!
– Da, băiete, iartă-mă că ti-am ţânut pi jar, sunt chinez!
– Serios, eşti chinez? Şi de ce n-ai ochii înguşti?!
…Era sau nu era chinez,?!
M-ai tăhuit cu tătul, bre! Și-s din Chiatra…Eram atât de curioasă!… poate-i dintre chinezii care-au deschis de curând magazinul vestit din centrul orașului…
O duminică minunată!
E adaptarea unui banc atât de vechi,
încât nu exista bau-bau, ci Stalin!
…Da, cu bătaie lungă!… Frumoasă, reușită adaptare…
Mulţumesc, Cristina!
Un început de săptămână aşa cum ţi-l doreşti!
Tipul parca era de la KGB, doar aia au metode specifice de a te determina sa recunosti si ce nu ai facut. :))
Super adaptarea, haios bancul, felicitari si o saptamana excelenta! 🙂
Mulţumesc, la fel şi ţie, Nice!
Uite ca am asteptat si noi trenul cu “chinezul” tau 😉 :))
Buna adaptare! Eram curioasa pana unde ajungi cu “chinezul” 🙂
Până la Piatra Neamţ…
Mărturisesc cu nedisimulată satisfacţie că dialogul spumos de mai sus mi-a înseninat ziua. Şi dacă tot sunt pusă pe mărturisiri, admit şi o doză de invidie constructivă 🙂 Aştept ziua în care voi putea imagina şi eu cu atâta haz o scenă bazată pe un banc. Mulţumesc pentru lectura oferită.
Poate că ziua aceea a şi venit, dar n-ai aflat încă.
Naa, verific zilele la intrare, n-a venit cea pe care o aștept! 🙂
Ba protestez!
M-am uitat pe blogul tău şi lucrurile sunt foarte OK
în ce priveşte cea mai importantă parte, scrisul.
Poate, ai mai putea lucra puţin la formă. Tot ce ai pus la subsol,
personal aş fi pus sus, cu butoane vizibile. Iar la Despre n-aş fi trimis cititorul în alte trei locuri, ca să se dumirească de unde să te ia şi să constate că n-are de unde. Dar nici aşa nu-i rău.
Ştii de ce apreciez eu sfaturile?
Fiindcă sunt liber să le ignor!
Vezi tu, nehotărârea se joacă prinsa cu mine. Ba decid să le pun sus, că acolo le e locul, ba decid că-s prea multe, și blogul prea încărcat. Așa că le-am pedepsit și le-am pus la subsol, până mă hotărăsc. Fața blogului meu mă îndoiesc că-și va găsi foarte repede fardurile potrivite, dar sperăm că nu va muri nemachiat. 🙂
Hmmm, și eu care-am crezut că am adus lămuriri la Despre. Bine, mai mult printre rânduri decât fățiș, că atunci când am pornit cu blogul am vrut să stau pitită și să scuip tot ce mă supără, dar lucrurile s-au și m-au cam dat de gol și peste cap! 🙂
Forma ta de protest stârnește un mulțumesc frumos, iar sfaturile, de-ar veni toate pașnice ca astea de mai sus, fără să-mi pună pistolul la tâmplă, ar fi primite cu brațele larg deschise.
Dacă sunt prea multe butoane aranjate orizontal unul după celălalt, le poţi aşeza şi pe verticală, pe una dintre laturi. Aşa cum sunt acum sunt mai greu de dibuit, dar dacă se vrea cu adevărat, se găsesc.
Da, uite, la tine-i ordine și disciplină! Îmi voi face timp să iau și eu bota la ele! 🙂
Şi eu m-am inspirat de la alţii.
Nu-i neapărat un model de urmat, dar cititorul se descurcă repede în toate prostiile de pe blog. Dacă era după mine, nu exista nimic în afara articolelor. Cred că numai alea sunt importante.