După ce am citit destule romane de dragoste, am visat că voi iubi și eu cu patimă, sfâșâietor, cutremurător… Bineînțeles, și eu voi fi iubit temeinic și cu încrâncenare de fata de care mă voi îndrăgosti. Altfel nu se poate. Că dacă n-ar fi, ce v-aș povesti? Dar dragostea mea o va copleși. Va încerca să scape de sub povara iubirii pentru mine, însă în zadar. Ea o să moară de dragoste, iar eu o să mor de durere, ambii neștiuți de lume. Mai târziu, am aflat că, de fapt, dragostea nu ucide niciodată în tăcere…

Ei bine, nu, iubirea nu ucide pe șest, ca să nu atragă atenția asupra sa, cum ar face un criminal normal la cap. Dar ucigașii sunt normali la cap? Eh, asta-i altă poveste. Oricum, ar fi trebuit să se ascundă, nu? Dar nu! Dragostea chiar îndrăznește să se fălească lumii întregi cu faptele ei reprobabile. Și ar fi nevoie ca opinia publică să înfiereze aceste apucături. Noi, societatea! Eu, cu slabele-mi puteri, încerc să fac ceva în această privință. Însă e oribil: pretutindeni apar tone de romane de dragoste, milioane de poeme de iubire. E chiar revoltător, dacă te gândești câte lacrimi curg… De asta sunt sărate mările și oceanele: sunt formate din lacrimile îndrăgostiților care și-au pierdut iluziile.

Iubirii nu-i pasă și n-are pic de jenă. (Mă, iar am ucis niște biete suflete. E regretabil. Să-mi fie rușine! Ha, ha, două dintr-o lovitură!). Oricât ar vrea să-și ascundă iubirea, vinovată sau nu, îndrăgostiții mereu se dau de gol. Limbajul lor corporal e foarte explicit: nu-și pot lua mâinile unul de pe celălalt, se privesc tot timpul, iar gesturile îi trădează garantat. Dragostea țipă din toți rărunchii, deși nu toți o auzim. Avem alte griji.

Romanele de dragoste clasice au sfârșitul tare previzibil. Eroii principali mor (sau măcar unul dintre ei, asta-i la mila autorului). Ori se căsătoresc. Paradoxal, se pare că singura șansă a unui cuplu de a scăpa cu viață din ghearele dragostei este să pună de-o nuntă. Mai apoi, natural, intervin frecușurile zilnice, rutina și lenea de a-i arăta celuilalt cât de mult înseamnă pentru el. Și, la un moment dat, nici nu mai înseamnă cât ar fi trebuit.

Inerent, apar alte tentații, fiindcă iubirea împlinită îi atrage pe mulți. (Ia să vedem, domnule, ce are tipa asta așa deosebit!) Și încetul cu încetul, se stinge flacăra iubirii. Parcă exact asta am citit undeva. Ah, nu putem scăpa nici măcar de șabloane, dar de vraja asasină a dragostei! Și atunci, vă dați seama, se ajunge la un caraghioslâc: cei doi membrii ai cuplului omoară dragostea! Na, fire-ai tu să fii! Și unii nici măcar nu sunt conștienți că tocmai ei au înfăptuit această crimă atroce. Poate că-i cel mai odios asasinat din toate timpurile și nimeni nu-i trage la răspundere…

Dacă e să comparăm iubirea cu un asasin celebru, să zicem, Hitler, păi ăsta era un mic copil! Serios acum, ăla omora cu precădere evrei. Ceilalți erau victime colaterale, fiindcă avea omu’ o dambla: voia să cucerească lumea. Hm, ce pretenții! Bine, mă, băiete, cum să fii mare cuceritor și să ai un singur testicul? Nu ți-a fost ție rușine să ieși pe stradă? Păi ăsta-i hal de criminal sângeros, de vreme ce iubea copiii, animalele și florile? Era chiar un artist, picta nenorocitul! Cum să spui că a fost criminal în masă? Vă dați seama ce impostură?

Iar dragostea l-a luat la mișto cu ticăloșie: l-a determinat să se însoare cu Eva Braun! Tocmai cu ea, care, au descoperit istoricii, era evreică! Ce ispravă a făcut și cretinul ăsta! Și, cu siguranță, a avut cea mai tâmpită lună de miere de pe mapamond din toate timpurile: după cununia care s-a desfășurat într-un cadru prea puțin feeric, un buncăr lugubru ferecat pe dinăuntru, n-a durat două ceasuri și și-a tras un glonț în cap! După ce, în prealabil, își împușcase cu tandrețe fericita mireasă… Poftim situație!

Citind toate astea, vouă vă mai arde de dragoste? Și mie…

Comments

comments