Acum amândoi suntem singuri și cred că e normal să ne vedem, uneori. Da, e prima mea vizită după… Câți ani au trecut? De fapt, voiam să-ți mulțumesc pentru dragostea ta, chiar dacă a apus de multă vreme. Abia acum realizez că n-o meritam și cu atât mai mult apreciez… Ah, ce limbă de lemn! Îmi pare rău că dezamăgesc până și filologul din tine. M-ai oprit cu un gest și mi-ai spus: “Nu-mi mulțumi că te-am iubit! Am făcut-o mai ales pentru mine…”

Ai luat florile pe care ți le adusesem, le-ai pus într-o vază și te-ai reapucat să-ți calci o bluză. Știam obiceiurile casei și m-aș fi mirat să schimbi locul în care ții cafeaua. Am intrat în bucătărie, am pus ibricul pe foc și m-am uitat în jur. Parcă nu schimbaseși nimic, poate doar fața de masă. Nu m-am mirat, eram ambii conservatori, însă atunci am resimțit acut emoția revederii.

Ai intrat și tu în bucătărie și ai turnat cafeaua în cești. Spre suprinderea mea, ai scos la iveală un tub de frișcă. Mie îmi plăcea cafeaua cu frișcă. Tu întotdeauna o preferai simplă. Mi-ai spus că n-am gusturi rele. Era o constatare post-factum: “Cum m-ai iubit, trebuia să ai un bun-gust desăvârșit”. Dincolo de ironia din glasul tău, se ghicea nostalgia. Aveai ochii umezi.

Te-am rugat să detaliezi afirmația că m-ai iubit mai mult pentru tine și ai răspuns că și dacă nu-ți meritam dragostea, tu aveai nevoie să iubești și să fii iubită. Ți-am oferit exact ceea ce doreai. Ai adăugat, cu dojană: “Nu te gândi la sex! Asta a venit mult mai târziu. Oricum, erai prima mea iubire și era normal să fii primul meu bărbat. Totuși, nu voiam atunci, în acele împrejurări. Doream să fie ceva special, fiindcă doar o singură dată e prima oară…”.

Nostalgia poate reaprinde iubirea?

Am intrat în living cu ceștile și am privit îndelung încăperea. Te-am întrebat dacă ai păstrat casa așa cum o știam și mi-ai spus zâmbind că până și într-un muzeu se zugrăvește. Atunci m-am gândit la titlul unei nuvele a lui Teodor Mazilu, Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Da, ai citit-o, ca tot ce ți-am recomandat înainte să faci Filologia. Nu venisem ca unic pelerin, mă mânase nostalgia. Da, fusese o iubire furtunoasă.

Mi-ai amintit vorbele pe care ți le spusesem într-o dimineață. Noaptea ne certaserăm și mă alungasei în altă cameră. Mă lungisem pe o canapea prea scurtă, dar a început să plouă torențial. După ce a trăsnit în apropiere, a urmat un tunet care a făcut geamurile să zăngăne. Ai năvălit în brațele mine, plângând de frică și ne-am iubit pe canapeaua aia incomodă. În zori, ți-am spus: “Binecuvântată să fie furtuna!”

Nu, n-ai uitat. E adevărat, ne-am iubit în toată casa, n-a scăpat niciun loc nepârjolit de focul nostru. Și atunci ți-am spus că, dacă n-ai fi schimbat mușamaua de pe masa din bucătărie, ar fi păstrat căldura trupului tău. Ai râs și mi-ai spus, parcă în treacăt, că o să-ți faci un duș, după ce termin eu…

Nu asta intenționasem, venisem doar în vizită, însă era un semnal clar și am intrat în baie. Ai venit după mine, după câteva minute, chipurile, să-mi aduci un săpun nou. Așa că am făcut ceea ce așteptai: ți-am întins mâna, invitându-te în cadă. Și ai intrat așa cum erai, cu capotul pe tine. Sigur, mai făcuserăm asta. Nici eu n-am uitat, să știi tu… Mai târziu, în pat, m-ai întrebat în șoaptă ce-mi reproșez. Fusesem prea tânăr și risipitor. Ai mărturisit că mândria ta fusese, poate, mai mare decât dragostea.

A doua zi, începea școala și trebuia să predai dimineața câteva ore. Nu știai când te întorci, având un orar provizoriu. Eu mai aveam câteva zile libere, însă nu știai dacă o să mă găsești, la întoarcere. Nici eu, sincer să fiu. Ne-am iubit cândva, ne-am și urât, dar nicicând nu mi-ai fost indiferentă și asta nu se va schimba. Dar noaptea asta nedormită era, probabil, rodul nostalgiei, al dorinței de a ne simți la fel de tineri ca odinioară. Doar semăna cu dragostea, să nu ne amăgim. Oare, aveam puterea de a isca o flacără stinsă de mulți ani?

Comments

comments