Cum mi-am caftit prietena

În noaptea de vineri spre sâmbătă, am bătut-o zdravăn pe partenera mea de viață, Alice. Sincer, nici nu știu cum ajuns într-o situație atât de jenantă, dar ea a lovit prima. Are o fire colerică și-i sare repede țandăra. Mi-e rușine de fapta mea, nu trebuia să-mi pun mintea cu ea, dar azi m-am hotărât să mă spovedesc în fața voastră, amicii mei din blogosferă, și o să vă povestesc cum mi-am caftit prietena.

Am avut o răbdare îngerească, jur! I-am spus să se astâmpere, c-o pățește, dar nu m-a ascultat. Am încercat din răsputeri să nu răspund la provocările ei repetate, dar sunt și eu om, până când să suport? Și să știți că nu-i prima oară când sare la bătaie, dar am ținut totul în mine. Nici acum, la prima lovitură n-am ripostat, dar am avertizat-o apăsat să se liniștească, fiindcă o să-i pară rău. Dar nimic! N-aveam cu cine să mă înțeleg, așa că, până la urmă, ne-am încăierat!

Auzind hărmălaie, sora-mea, Mădălina, a intrat peste noi, în pijama, cum era, cu o cremă albă dată pe față, de-l speria și pe bau-bau, să încerce să ne despartă. Însă și-a luat-o de la amandoi. Să știți că până la un punct mi-a plăcut atitudinea prietenei mele. I-a spus clar că n-are niciun drept să se bage în viața noastră, că suntem adulți și ne rezolvăm singuri problemele. Aici avea perfectă dreptate, dar surioara mea a încercat să-mi ia apărarea, până când a lovit-o Alice.

Vă jur că abia atunci am văzut negru în fața ochilor. Păi cine e ea, să ne bata?! Și atunci Alice și-a luat-o de la mine. Văzând că dau în prietena ei, Mădălina, care nici ea nu-i dusă des la biserică, a încercat să mă pedepsească, de parcă eram un puști pe care să-l pună la colț și să-l urecheze. Așa că a încasat-o și de la mine. Cu părul vâlvoi, cu urmele luptei pe față, masca fiindu-i distrusă, Mădălina s-a retras cu spatele, cătrănită, cu sentimentul că a fost trădată de amândoi. Ne-a măsurat din ochi și, ajunsă în prag, a tunat:

– N-aveți decât să vă spargeți capul, că nu eu vă pansez, scandalagiilor! Dar lăsați-mă să dorm! Și a trântit ușa după ea.

Abia atunci am început să ne batem în parte, dar nu mă mândresc cu asta. Alice se văita când primea o lovitură, însă și ea mă pălea cu furie. La sfârșit, pernele erau zdrenţe, ningea cu fulgii din ele, așternutul era ferfeniță, o vază, care s-a nimerit să ajungă pe traiectoria luată de trupul Alicei în cădere pe parchet, s-a făcut cioburi, iar lampadarul se legăna bezmetic.

În cele din urmă, a cedat. S-a făcut ghem în pat cât mai departe de mine și a șoptit spășită, cu sufletul la gură, ”piua!”. Da, doamnelor și domnilor, am învins în bătălia cu perne!

Comments

comments

10 Comments

  1. Alexandra Cristea 16/12/2013
  2. Laura C. 16/12/2013
  3. Ruxandra 16/12/2013
    • javra 16/12/2013
  4. elly weiss 16/12/2013
    • javra 16/12/2013
      • elly weiss 16/12/2013
        • javra 16/12/2013

Leave a Reply